MARe, un muzeu donquijotesc

Un punct de vedere extrem de incisiv, enuntat si publicat de Grid Modorcea, Dr. in arte, Senior Editor al ziarului Jurnalul Bucurestiului, ziarist cu vechime in presa românească si americană, stabilit de 10 ani la New York. Este total diferit de celelalte articole publicate, care au insotit deschiderea acestui muzeu privat in Bucuresti: Muzeul de Artă Recentă. Autorul articolului a participat la deschiderea oficială.

Cine merge la Alcalá de Henares, localitatea unde s-a născut Cervantes, și caută casa lui, care e muzeu, vede la intrare statuia lui Don Quijote. Această imagine mi-a fost declanșată deunăzi de un personaj ivit pe Bd. Primăverii, la nr. 15, care invita mulțimea de acolo să pătrundă în clădirea din spatele lui și, dacă nu-i place cuiva ceva, s-o spună. Mă aflam și eu acolo, în mulțime, și am să dau curs invitației.

În primul rând trebuie să spun că personajul seamănă izbitor cu Don Quijote, deși e scund, aș fi putut să-l compar cu un spiriduș, cu Puck sau Ariel, fiindcă e iute, vioi, dar per total pare caricatura lui Don Quijote. Pe dinafară, da, dar pe dinlăuntru are toate visele lui mari, mărețe, așa cum este clădirea în care ne-a invitat să intrăm. Clădirea nu poartă numele MIC, cum ar putea crede orice pitic, ci are un titlu chiar măreț: MARe, așa se scrie, iar de citit se citește Muzeul de Artă Recentă, primul muzeu privat din România ceaușistă și post ceaușistă. De fapt, se pare că nu a mai existat cu acest statut decât Muzeul Simu, cândva, la 1910. Și personajul are un nume, Erwin Kessler, curatorul muzeului, care a găsit un binefăcător, un libian sau libanez (putea fi și chinez, fiindcă chinezii au invadat peste tot, numai la New York, acum zece ani exista un singur Chinatown, acum sunt nouă!), care a construit muzeul în high life-ul bucureștrean, în zona bogătașilor, a oamenilor cu bani, totul fiind împânzit de vile, hoteluri, restaurante și trai-neneacă. E o zonă de lux.

E o zonă în care, dacă te gândești la corupția din România, nu-și permit să adaste decât cei care se descurcă bine. Și, ca nuca în perete, în acest loc simandicos și parvenit, cu spectrul fostei nomenclaturi pe aproape, a apărut un muzeu de artă, artă recentă, care nu înseamnă artă de curând, ci artă a marilor valori, a celor care aduc o schimbare, cum spunea dl. Erwin, a celor care aduc ceva nou pe poteca artei. Conceptul este total confuz, nu este potrivit cu ambiția exhaustivă a curatorului, cum am dedus și dintr-un interviu. Aș putea să fac și eu o teorie a chibritului și spun că e recentă. Am văzut artă recentă la New York, este chiar o modă a acestei trendințe în care un artist își expune ultimele lucrări. Dar nu are pretenția că ceea ce este recent, este mai bun ca ceea ce este trecut, că ar cuprinde tot orizontul artei. Mai ales schimbările de macaz. Dar hai să trecem peste concept, să pășim înăuntru. Teribil trebuie să fie, mi-am spus, i-a să vedem care sunt noutățile, cei care, prin operele lor, au schimbat macazul în istoria artei.

Înainte de toate, înainte de a pătrunde în muzeu, trebuie să spun că am dat roată locului și am văzut o clădire neagră, ca o moară de vânt neagră, ca monstrul cu care se lupta Don Quijote. Negru, n-am nimic cu negrul. Dar nicăieri pe pământ unde am fost, nu am văzut un muzeu negru, de parcă e un mausoleu pentru Cavalerul Tristei Figuri. Și îmi apăreau în ochi muzeele lumii, mă gândeam la MoMA sau mai ales la Guggenheim, ca o spirală din marmură albă, cu ferestre peste tot, supraluminat de soare. Și toate cele peste 1 500 de galerii pe care le-am văzut la New York, sunt super spațioase. Într-un spațiu cât tot MARe, cât îl are Pace Gallery, de pildă, locația de pe 57 St., se derulează câteva opere. Pe un perete de 7 pe 3 metri, doar o lucrare! Nici Adrian Ghenie la Pace, în locația din 25 St., care are niște săli gigant, nu a fost lăsat să expună mai mult de 20 de lucrări. Operele sunt puse astfel în valoare.

Alături de MARe există Ambasada Coreei de Sud. Spun acest lucru fiindcă nu se poate imagina ce rețea de galerii are această țară la New York. Nu mai vorbesc de calitatea oamenilor, a sud-coreenilor, care este un model pentru americani și pentru oricine, cred că este comunitatea cea mai rafinată a New York-ului. Iar galeriile lor sunt de o mare eleganță, iar toate evenimentele de artă sunt memorabile, așa cum am arătat sistematic în ultimii 10 ani, de când trăiesc la New York.

Dar aici, la MARe, am văzut ceva MIC, de nedescris, zeci de lucrări îngrămădite pe niște culoare înguste, exact ca ferparele în ziar. Românii nu s-au mai desprins de această practică a înghesuirii lucrărilor până la sufocare! De atâtea ori am arătat ce prostie fac. Pe spații cât mai mici, lucrări cât mai multe! Chiar și cele mai bune lucrari, chiar și cele geniale, se pierd, își pierd valoarea în acest ghiveci. Și toate spațiile din întunecatul muzeu sunt meschine. Nici unul nu dă aer operelor expuse, dreptul la libertate. Toate cele cinci niveluri ale căldirii nu au lumină, totul este meschin, îngrămădit, parcă clădirea a fost concepută pentru un bordel, nu pentru un muzeu. Sălile sunt bune pentru un cabaret, pentu jocuri de noroc, pentru practici ca la Atlantic City, nu pentru muzeu de artă.

La New York exista numai o singură clădire în acest stil, gen cavou, cazemată, Whitney Museum, de pe Madison Avenue, dedicat numai artei contemporane americane, dar greutatea de cavou era irespirabilă, de acea proprietarii lui și-au mutat adresa și au construit în Chelsea un alt muzeu cu datele de libertate necesare artei.

Acesta este decorul oferit de MARe. Care sufocă între etaje, ca un sandwich, lucrările candaianului Jeff Wall, fotografii de doi metri și cu imagini neorealiste, în maniera lui Diane Arbus sau a fotografilor sud-coreeni, care sunt plasate într-un spațiu mic, ca într-un lift. Astfel de lucrări trebuiau să aibă aer, spațiu, cât un etaj al muzeului. Dar așa, înghesuite în „lift", își pierd orice valoare, nici nu le bagi în seamă. Dl. Erwin ne-a spus că această clădire, așa cum o vedem, este exact ceea ce și-a dorit, ceea ce a visat.

*

Dar să vedem mai de aproape leopardul, de dincolo de gard, adică ce expune acest muzeu. Colecția de artă permanentă, artă românească, după 1965. Nu există lucrare din acest muzeu pe care să nu o cunosc, să nu o fi văzut expusă în alte muzee, galerii, ateliere. Totul este déjà vu. Noutăți cu lucrări fără nici o cotă de Florin Mitroi și Ion Grigorescu, numite „capodopere"! Unde este noutatea cu care ne provoca dl. Erwin, noutatea schimbătoare de macaz? Nu există.

Muzeul adună toți corifeii artei românești recente, de la Ion Țuculescu și George Apostu la Horia Bernea și Marian Zidaru. Nu lipsește nimeni important, mai ales pe latura dizidentă, să spun așa, fiindcă mi-e greu să văd un muzeu de artă contemporană românească din care lipsește Mirel Zamfirescu sau Ștefan Câlțea. Dar nu lipsesc Andrei Cădere, Nicolae Comănescu, Paul Neagu, Ştefan Bertalan, Roman Cotoşman, Pavel Ilie, Diet Sayler, Alexandru Chira, Ioana Bătrânu, Vioara Bara, Teodor Graur, Dan Perjovschi, Dumitru Gorzo, Victor Man, Ecaterina Vrana, Vlad Nancă, Gili Mocanu, Anca Mureşan, Ovidiu Feneş, Cristina David, Ion Bârlădeanu și mulți alții, peste 100 de artiști recenți (care nu sunt adică nici contemporani, nici moderni, sunt recenți, de la Congresul al IX-lea la PCR, care s-a dezis de povara realismului socialist). Dar nici un artist român din cei semnalați de mine la New Yrok, din școala clujeană și băimăreană, îndeosebi.

Ceea ce ne oferă MARe nu este semnificativ pentru viitorul artei românești, căci așa ceva se poate vedea și la Muzeul Național de Artă Contemporană, la MNAR, la sala de expoziții a Bibliotecii Naționale și în alte locuri.

Nu aceasta este problema, problema esențială este că avem aici o selecție exclusiv estetică, mai exact, colecția de artă permanentă a muzeului suferă de estetism. Toate lucrările sunt emanații figurative și nonfigurative, dar de un estetism minor, adesea frate cu kitsch-ul, cum sunt numeroasele colaje fotografice. Lângă lucrări consacrate de Marin Gherasim sau Horia Damian, de pildă, există și teribilisme. Este ceva studențesc, să nu zic infantil, precum niște mileuri de bucătărie cu titluri lubrice.

Ne cantonăm într-o zonă moartă a artei, fiindcă așa ceva nu mai face nimeni. Nu cred că vreo una din aceste lucrări are vreo șansă să fie într-o galerie din New York. Muzeul are și o bibliotecă. Rarefiată, deocamdată, de aceea, primul gest pe care l-am făcut a fost acela de a-i oferi d-lui Erwin pentru această bibliotecă două cărți, FINE ARTS IN AMERICA și ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, poate află care este soarta artiștilor români în focusul artei mondiale și care sunt tendințele artei actuale, cele mai recente (galeriile newyorkeze abundă de expoziții cun titlul „opere recente"). Dacă ajungi la Viena, arta românească dispare. N-ai să întâlnești nicăieri piese de nivelul celor expuse la MARe. Estetismul nu mai are nici o șansă decât între artiști, între prieteni, ține de arta de atelier, de arta elitistă. Și cea mai mare dovadă o avem la licitațiile de la Artmark, unde lucrări precum cele de la MARe sau asemănătoare, nu se vând sau se vând cu prețuri derizorii. Am fost la zeci de lictitații la Armark, cunosc bine situația artei românești contemporane, într-un context când cele câteva galerii ale Bucureștiului sunt moarte, de parcă n-ar mai exista artiști. Poate au fugit la New Yrok, se află printre cei 50 de mii de artiști plastici americani pe care în numără acest oraș, plus încă vreo 200 de mii care vin din afară. Poate vor să învețe și ei să fie competitivi. Așadar, în cazul MARe, purceaua este moară în coteț, exact ca în tabloul kitsch numit „Porcii noștri".

România profundă n-ar pierde nimic dacă aceste lucrări s-ar rătăci odată cu muzeul. Care nu reprezintă nici România trecută, nici Românica prezentă și nici pe cea viitoare. La intrarea în muzeu, există o lucrare din lemn de forma unui sarcofag. La alte proporții, muzeul e un mare sarcofag, sarcofagul artei românești contemporane. Eu aș salva de aici câteva lucrări de artă religioasă, poate și un obiect din lemn cu încrustături colorate, rafinat cioplit, caligrafiat (fără să fie numit sau dat autorul), dar aglomerația le sufocă, asemenea invaziei asupra inocenților, așa cum sugerează un tablou al lui Marian Zidaru de la subsol. Da, există o agresiune din toate direcțiile asupra inocenților, singurii care ar putea salva România, care, cu zborul lor îngeresc, ar face aerul respirabil.

Evident, printre aberațiile care se petrec constant în România, e posibil să existe și un astfel de muzeu. El este excepția care confirmă regula. Numai că, mă pun în pielea proprietarilor, acest muzeu este privat. Aici e cheia problemei. Ori dacă e privat, trebuie să trăiască, proprietarii trebuie să câștige, să-și acopere cheltuielile. E nevoie și de MICc, nu numai de MARe. Adică și de un vad comercial. Cu un băruleț și cu vânzare de căni și alte ambalaje cu dichis, nu se poate susține afacerea. Fiindcă, înainte de a fi muzeu, MARe este o afacere. Afacere cu artă. Sper să nu se ajungă la modelul lui Andy Warhol, care a făcut dintr-o cutie de conserve Mona Lisa a Americii! Acest muzeu nu este ca MNAR, finanțat de la buget, iar personalul de acolo poate să doarmă, cum doarme de 30 de ani, că leafa merge. Dar la MARe nu merge, el trebuie să câștige ca să țintească la iluziile lui Don Quijote, care visează numai la schimbări de macaz.

Noi îi dormin acestui muzeu viață cât mai lungă. Îi dorim să facă rai din iad. Să nu fie ca Negru indezirabil, un filmuleț de două minute care se proiectează la subsol, unde o femeie rătăcită într-un colț de urbe îl caută disperată pe un anume Vanghele, soțul ei, desigur, care s-o scoată din încurcătură. Unul din marii artiști ai Americii se numește Richard Serra, care expune curent la Gagosian Gallery, iar pecetea lui inconfindabilă este negrul. Tablourile sale negre sunt memorabile, fiindcă au o spiritualitate luminoasă. Așa a gândit schimbarea de macaz, cu Pătratul negru, și Malevich. Și de acolo a țâșnit vertiginos abstracționismul. Și pentru MARe soluții ar fi. Dacă proprietarii ar lăsa donquijotismele deoparte și vor citi cu atenție cărțile dăruite de mine, le vor găsi.

Grid Modorcea, Dr. în arte