Lapis lazuli și Afganistanul - blestemul resurselor

Lapis lazuli este o piatră albastră scumpă care a fascinat omul încă de acum peste opt milenii: prințesele sumeriene aveau coliere din aceste pietre, iar faraonii au purtat pandantive cu aceste pietre albastre extrem de rare.

Cele mai valoroase pietre de lapis lazuli au fost aduse din nordul Afganistanului și erau la fel de scumpe ca aurul, iar pictorii renascentiști au folosit un pigment special obținut prin măcinarea acestor pietre. Lapis lazuli sunt și astăzi extrase în nordul Afganistanului, într-o regiune în care talibanii obțin anual milioane de dolari din aceste mine. Lapis lazuli este un mineral rar de culoare albastră, folosit la confecționarea unor obiecte de artă. Proprietățile sale variază în funcție de compoziție. Lapis lazuli a avut încă de acum câteva mii de ani o simbolistică deosebită datorită rarității și a albastrului intens. A fost asociată cu cerul, cu zeii, cu regalitatea și doar cei cu un statut foarte înalt își permiteau să poarte bijuterii cu această rocă sau să folosească mici obiecte.

Prințesele din orașul sumerian Ur purtau acum mai bine de patru milenii coliere cu aceste pietre albastre superbe și tot în necropolele din Ur au fost descoperite mii de statuete mici reprezentând animale, dar au fost găsite și sigilii. Praful fin obținut prin măcinarea acestei roci era folosit de femeile bogate din Egiptul Antic pe post de fard de pleoape, iar această rocă a fost folosită în cantități mici și la masca funerară a faraonului Tutankhamon. A căpătat o aură magică datorită culorii albastre superbe și intense, era folosită și la amulete și se credea că alungă spiritele rele și deochiul și că poate vindeca unele boli. În lumea Romei antice nu a fost foarte mult prezentă această rocă, nu doar fiindcă era scumpă, ci și fiindcă albastrul era uneori asociat cu barbarii și îmbrăcămintea lor.

Se credea că piatra are proprietăți vindecătoare: că poate să aline durerea, să reducă inflamațiile și să te facă să respiri mai ușor. Unii susțineau că are energii cu totul speciale și piatra era și ingerată sub diverse forme, deși acest lucru era extrem de periculos pentru sănătate. Dicționarele de specialitate explică faptul că lapis lazuli este o rocă cristalizată, granulară, semitransparentă până la opacă, de culoare albastră, folosită ca piatră semiprețioasă. Poate avea în componența mineralogică lazurită, pirită, calcită sau cantități mici de diopsid și sodalit. Termenul vine din lapis = piatră, în limba latină și lazulum, genitivul unui cuvânt latin care a fost preluat din persană (lājevard) via arabă (lāzaward) și însemna "cer" sau "văzduh". Lazulum este etimologic legat de culoarea albastră și se consideră că este rădăcina cuvântului "albastru" în limbi precum spaniolă și portugheză (azul).

A pătruns pentru prima oară în Europa după anul 1100 și pigmentul a fost folosit mai ales în pictură, la început în cea religioasă, pentru că albastrul nu avea legătură cu tradițiile păgâne. Sfânta Fecioară a fost pictată îmbrăcată în albastru începând cu secolul 12 și lapis lazuli dădea această nuanță frumoasă denumită "albastru ultramarin" și avea un mare avantaj: culoarea își păstra în mod excepțional stabilitatea pentru mult timp, spre deosebire de alternative precum pigmenții de azurit care se transformau cu timpul în verde sau negru.

Lapis-ul era rar fiindcă era extrem de scump, prețul fiind similar cu cel al aurului chiar și pentru varianta pudră (destinată pictorilor) unde era amestecat cu ceară și ulei, astfel că se spune că la începuturi nu și l-a permis nici marele Michelangelo (o pictură ar fi rămas neterminată fiindcă nu a putut obține pigmentul). Pigmentul albastru ultramarin - rezultat din acest amestec scump - a fost utilizat și în picturile din Capela Sixtină.
Albastrul ultramarin a rămas cunoscut ca fiind "cea mai scumpă culoare din istorie", iar în perioada medievală era obținut din lapis lazuli-ul afgan măcinat în pudră fină la care se adăuga ceară topită, uleiuri și rășină de pin. Totul era apoi pus într-o soluție alcalină.

Minele din nordul Afganistanului de unde lapis-ul era extras au fost vizitate și de călătorul Marco Polo în jurul anului 1273. El s-a îmbolnăvit și a stat un an în regiunea Badakshan unde se găsesc și minele de la Sar-e Sang . Din secolele 13 și 14 mai mulți pictori europeni au început să folosească acest pigment albastru rar, iar din a doua parte a secolului 16 au apărut și obiecte mai mari din lapis lazuli, cum ar fi cupele de băut. Marele duce Cosimo I de Medici, dar și succesorul său Francesco I au cumpărat o mulțime de obiecte din acestă rocă rară de la artizanii din Milano. După 1650 au devenit la modă în rândul celor bogați panouri din lapis pictate cu diverse scene.

Au apărut apoi și alte surse pentru lapis lazuli, în afară de Afganistan (de exemplu Pakistan, Myanmar, India și Rusia), însă cele mai pure variante vin tot din țara chinuită de războaie, corupție și sărăcie. Un moment extrem de important a fost în 1824 când în Franța s-a oferit un premiu pentru cine va putea obține pe cale sintetică pigmentul ultramarin și premiul a fost disputat de un chimist francez și de un profesor german, câștigul revenindu-i francezului Jean-Baptiste Guimet, chiar dacă nuanța de albastru nu a fost chiar atât de intensă. Pigmentul sintetic a fost folosit în 1827 de celebrul pictor Jean-Auguste-Dominique Ingres la opera L'Apothéose d'Homère. A rămas însă în continuare căutată roca originală, din Afganistan, iar minele din provincia Badakhshan funcționează și în prezent.

Cea mai cunoscută sursă pentru lapis lazuli este mina de la Sar-e Sang din nordul Afganistanului (provincia Badakhshan (Badakșan). Cel mai mare oraș apropiat este Faizabad (78.000 de locuitori), iar despre Badakhshan s-a vorbit pe larg la început de mai 2014 când o uriașă alunecare de teren a făcut într-un sat mai mult de 350 de morți. Este o zonă la mare altitudine (peste 3.000 m) și o zonă de doar câțiva km pătrați din care de milenii a fost adusă roca despre care se bănuiește că este extrasă de cel puțin 7.000 sau 8.000 de ani. Valea unde se găsește zona de extracție este a unui râu numit Kokcha. Badakhshan este o provincie izolată din nord, la granița cu Tadjikistanul: are drumuri impracticabile, guvernul din Kabul a pierdut de mult timp autoritatea, iar talibanii au obținut în ultimii ani venituri de ordinul milioanelor de dolari din minele de lapis, aur și smarald aflate în nordul țării.

Condițiile de muncă în minele afgane de lapis lazuli sunt sub orice critică, iar un raport al Global Witness din 2014 indica faptul că diversele grupuri armate obțin anual cam 20 de milioane de dolari din aceste mine, dintre care între unu și 6 milioane dolari ajungeau la talibani. Se estima că în 2014 comerțul cu lapis lazuli în Afghanistan totaliza 125 milioane dolari/an. Minerii lucrează în condiții grele, uneori și în schimburi de 12 ore și cu câștiguri lunare de sub 100 de dolari, normele de protecție a muncii fiind ca și inexistente. În Europa și SUA un kilogram din cel mai bun lapis lazuli afgan se poate vinde și cu peste 20.000 de dolari după șlefuire.

Guvernul de la Kabul a pierdut controlul asupra acestei regiuni și a încercat, în zadar, să-l recapete scoțând în 2015 mineritul și transportul de lapis lazuli în afara legii. Interdicția nu a avut niciun efect, iar pietrele sunt scoase din țară de contrabandiștii care trec fără probleme granița în Pakistan. Minele au trecut prin mâinile mai multor lideri ai diverselor forțe armate care au controlat regiunea și veniturile au fost împărțite între șefii ai milițiilor, talibani și politicieni corupți din Kabul. O companie care în 2013 primise concesiunea minei principale a pierdut controlul asupra minei sub presiunea unor șefi ai milițiilor locale susținuți de oameni puternici din capitală care aveau tot interesul să obțină controlul asupra unor operațiuni așa de bănoase.

Ca parte a ofensivei talibanilor din ultimele două luni, capitala provinciei Badakhshan, Faizabad, a fost capturată după o săptămână de luptă, pe 10 august. Afganistanul are extrem de multe resurse ale subsolului și diverse rapoarte le evaluau la peste 900 -1.000 de miliarde de dolari. Este un număr care pentru afganul de rând nu are însă nicio semnificație, fiindcă doar o parte infimă dintre aceste resurse pot fi exploatate. Țara asiatică are în subsol fier, cupru, cobalt și aur, are și pământuri rare extrem de scumpe (de exemplu neodim) și dispune și de litiu, metal necesar pentru construcția bateriilor viitoarelor mașini electrice. Dincolo de asta sunt și resursele de pietre prețioase și semiprețioase. Oamenii de rând nu beneficiază de această bogăție din mai multe motive: insecuritate mare, lipsa infrastructurii, nivelul ridicat de corupție și instituțiile extrem de slabe. Estimările indică faptul că 90% dintre afgani trăiesc cu mai puțin de doi dolari pe zi.

Companiile occidentale nu vin într-un mediu atât de periculos, iar situația economică a țării nu are mari șanse să se îmbunătățească după ce la putere au ajuns talibanii. Estimări ale guvernului SUA indicau faptul că rezervele afgane de litiu ar putea rivaliza cu cele din țara numărul unu în domeniu, Bolivia, ceea ce ar putea aduce venituri extrem de importante țării, dacă aceste resurse ar putea fi exploatate în mod serios. Extracția de litiu și de metale rare este mult mai complicată decât cea de fier, aur sau cupru, fiindcă necesită investiții uriașe în pregătire și utilaje și media arată că pot trece 15 ani din momentul descoperirii unui zăcământ important până la începerea exploatării. Marea problemă este că Afganistanul greu poate avea 5 ani stabili, să nu mai vorbim de 15.

Sunt interesate să investească în sectorul minier companii din China și Pakistan, dar nu va fi vorba de invesiții uriașe. Nimic nu se va putea schimba rapid în Afganistan pentru a impulsiona industria extractivă, deoarece pentru asta este nevoie de zeci de miliarde de dolari în investiții pentru drumuri și căi ferate, cele de acum fiind într-o stare precară pe tot cuprinsul țării.

Surse: gemsociety.org, New York Times, Guardian, BBC, CNN