Giorgia Meloni nu este o radicală. Italienii știu că ea nu va schimba nimic!

Autor: Thomas Fazi

Reacția internațională la victoria (amplu prezisă) a Giorgiei Meloni în alegerile italiene de duminică poate fi împărțită în două tabere: cei din stânga liberală se tem că un guvern de centru-dreapta condus de Meloni va arunca Italia într-o "democrație iliberală" de tip maghiar, în timp ce cei de dreapta salută ascensiunea ei la putere ca pe o amenințare mortală la adresa regimului "globalist" al UE. Ambele tabere se înșeală la fel de mult ca și cealaltă.

Poate că cea mai elocventă reacție la alegeri a fost cea a piețelor financiare: indiferența. Bursa de la Milano era chiar în creștere luni dimineață, în timp ce diferența dintre obligațiunile de stat italiene și germane pe 10 ani a înregistrat o creștere minoră, dar nu este mai mare decât era în urmă cu o lună. În mod clar, piețele nu se așteaptă ca Meloni să se abată prea mult de la traiectoria macroeconomică stabilită pentru țară de tehnocrații săi de la Bruxelles și Frankfurt și blocată de Mario Draghi - ca să nu mai vorbim de asediul UE în ansamblu.

Pe bună dreptate. Meloni s-a străduit să-și exprime sprijinul necondiționat pentru Uniunea Europeană, parteneriatul euro-atlantic și NATO, inclusiv votând pentru trimiterea de arme în Ucraina. În ceea ce privește toate chestiunile majore ale zilei, piețele au dreptate să creadă că ea va urma linia establishment-ului. De aici și calmul lor relativ - în contrast puternic cu turbulențele care au urmat alegerilor din 2018, care au adus la putere Mișcarea Cinci Stele și Lega, care, la vremea respectivă, aveau încă opinii mai degrabă eurosceptice (înainte de a fi bombardate până la supunere de establishmentul UE).

Abordarea pro-establishment a lui Meloni în ceea ce privește politica economică nu se datorează doar unei lipse de imaginație din partea sa, deși a avut întotdeauna opinii mai degrabă mainstream în această privință. Aceasta se datorează în primul rând faptului că este pe deplin conștientă de faptul că Italia, prin aderarea la moneda unică, nu mai este o țară suverană și că, prin urmare, are nevoie de sprijinul establishment-ului european pentru a rămâne la putere. Ea a învățat, de fapt, lecția guvernului "populist" Cinque Stelle Lega din 2018, când autoritățile europene au recurs la o gamă largă de instrumente - inclusiv presiuni financiare și politice - pentru a zdrobi orice încercare de a se abate de la status quo.

În timpul unei discuții recente la Universitatea Princeton, președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a explicat clar acest concept. Când a fost întrebată dacă este îngrijorată de viitoarele alegeri din Italia, ea a răspuns: "Dacă lucrurile merg într-o 'direcție dificilă', avem instrumente [pentru a face față situației]". Astfel, ea a dezvăluit modul în care elitele conducătoare ale UE privesc statele membre: nu ca țări suverane, ci ca protectorate.

Meloni înțelege acest lucru. Cu toate acestea, un număr bun de italieni înțeleg, de asemenea, acest lucru și împărtășesc evaluarea pieței financiare: Democrația italiană a devenit atât de constrânsă încât nu mai contează cine câștigă alegerile. Pentru că, departe de titlurile țipătoare, cel mai frapant aspect al alegerilor a fost, de fapt, prezența slabă la vot - 64%, cea mai scăzută din istoria Italiei. Acest lucru înseamnă că o treime dintre italieni au stat pe tușă; au renunțat la democrație. Această cifră nu poate decât să crească - o acuzație devastatoare a modului în care UE a golit de conținut democrația italiană.

În acest sens, victoria lui Meloni nu ar trebui să fie supraestimată. Deși este adevărat că, cu 26% din voturi (față de 4,4% în 2018), Frații Italiei este de departe cel mai mare partid din țară - urmat de Partito Democratico (19%) și de Mișcarea Cinque Stelle (15,6%) - este, de asemenea, departe de cei 32,6% obținuți de Mișcarea Cinci Stele la alegerile din 2018. În plus, dacă ne uităm la cifrele generale, cele trei partide din coaliția de centru-dreapta - Frații Italiei, Lega și Forza Italia a lui Berlusconi - au obținut împreună practic același număr de voturi ca în 2018: puțin peste 12 milioane. Așadar, nu a avut loc o "schimbare masivă de dreapta" în rândul electoratului italian, așa cum au sugerat mai mulți analiști; de fapt, ceea ce am asistat este în principal o remaniere a voturilor între partidele de centru-dreapta.

Același lucru este valabil și pentru coaliția de centru-stânga - Partito Democratico plus o serie de partide mai mici - care a totalizat 7,2 milioane de voturi, cu doar puțin mai puține decât cele 7,5 milioane de voturi pe care le-a primit în 2018. Așadar, în ansamblu, cele două coaliții par să aibă o bază destul de consolidată, care a rămas în mare parte neschimbată în ultimii patru ani.

Adevărata excepție este Mișcarea Cinci Stele, care, în mod uimitor, a trecut de la 10,7 milioane de voturi în 2018 la 4,2 milioane de voturi - o scădere uluitoare de 6,5 milioane de voturi. Interesant este că 6 milioane este și numărul celor care nu s-au prezentat la vot la acest tur de scrutin, comparativ cu 2018. Implicațiile sunt destul de evidente: pentru milioane de alegători marginalizați, șomeri, precarizați și cu venituri mici, care și-au pus speranțele într-o ruptură radicală cu status quo-ul în Mișcarea Cinci Stele - doar pentru a vedea cum partidul și-a trădat toate promisiunile și s-a aliat cu establishmentul în decurs de doar un an - niciunul dintre partidele existente nu este văzut ca având ceva de oferit, nici măcar Frații din Italia.

Astfel, deși în ultimele săptămâni liderul Cinci Stele, Giuseppe Conte, a reușit să recâștige câteva dintre voturile din circumscripția sa, în mare parte prin apărarea mai dură a sistemului de sprijin pentru venit al Cinci Stele și prin criticarea sprijinului militar al Italiei pentru Ucraina, pentru majoritatea alegătorilor a fost un caz de prea puțin, prea târziu. Prin urmare, o mare parte din sentimentul anti-sistem din societatea italiană rămâne foarte viu; doar că nu are un canal politic pentru a se exprima.

Căutarea unor implicații sociologice profunde care ar putea explica victoria lui Meloni este, prin urmare, o pierdere de timp. Cei mai mulți dintre cei care au votat-o nu au votat-o cu adevărat; cel puțin, nu se așteaptă ca ea să schimbe țara în vreun mod semnificativ. Nu există o mișcare populară reală sau o bază socială care să o susțină pe Meloni. Pur și simplu, pentru majoritatea alegătorilor de centru-dreapta, a fost "rândul ei".

Ce va avea ea de arătat pentru asta? Nu prea multe, având în vedere că este puțin probabil ca Meloni să conteste cadrul economic al UE și faptul că Bruxelles-ul, împreună cu servitoarea sa, președintele italian, vor fi foarte atenți la problemele legate de "statul de drept". Unii ar putea găsi acest lucru reconfortant. Dar, pe măsură ce Italia (și Europa în ansamblu) se apropie de ceea ce va fi cu siguranță o iarnă foarte agitată - una care va necesita instrumente de intervenție economică de care Meloni nu dispune - mulți s-ar putea trezi reconsiderând virtuțile "democrației constrânse" europene. Și să nu uităm: în Italia, un nou guvern tehnocrat este la doar o altă criză distanță...