Cea mai importanta întrebare pentru economiile mondiale: Se va transforma în curând inflația în deflație?

Vă puteți aștepta la o inflație continuă - sau la o tendință de dezinflație și, eventual, chiar deflație? Aceasta este probabil cea mai importantă întrebare din economia actuală. Aceasta este mai mult decât o chestiune de narațiuni concurente. Întrebarea atinge inima economiei moderne (așa-numitul consens neokeynesian) și a modelelor utilizate în previziunile economice.

De fapt, ea atinge inima economiei în general și ajută la explicarea motivelor pentru care atât de multe previziuni sunt atât de mult greșite. Povestea inflației este simplă. Inflația a luat avânt de la jumătatea anului 2021 până când a atins un maxim al ultimilor 40 de ani în iunie 2022. Acel vârf a fost o inflație de 9,1%, o rată care nu a mai fost văzută de la începutul anilor 1980. În același timp, șomajul era la minime de aproximativ 3,4%, o rată care nu a mai fost văzută de la sfârșitul anilor 1960, spune economistul James Rickards, care face si o ampla analiză in cele ce urmează.

Această combinație de inflație ridicată și șomaj scăzut părea să confirme validitatea curbei Phillips, care postulează o corelație inversă între inflație și șomaj. Atunci când șomajul este scăzut, inflația este ridicată și viceversa. Povestea deflației, care include dezinflația, este, de asemenea, simplă. La sfârșitul anului 2021, Rezerva Federală a devenit din ce în ce mai îngrijorată de inflație și a decis să acționeze. Fed a început să înăsprească politica monetară la începutul anului 2022, reducând masa monetară de bază prin faptul că nu a mai rostogolit creditele ipotecare și titlurile de trezorerie americane ajunse la scadență.

Au înăsprit și mai mult cu o politică de 10 creșteri consecutive ale ratelor dobânzii începând cu luna martie a anului trecut și continuând până în luna mai a acestui an. (Fed a sărit peste o majorare a ratei dobânzii în iunie 2023, dar păstrează deocamdată pe masă opțiunea de a majora în continuare). Acest lucru a dus rata de politică monetară a Fed la 5,25%, una dintre cele mai rapide creșteri de această amploare din istoria Fed. Înăsprirea monetară a Fed a părut să funcționeze. Inflația a scăzut de la 9,1% în iunie anul trecut la 4,0% în luna mai a acestui an. Acest lucru este încă mult peste rata inflației țintă a Fed de 2%, dar reprezintă un progres semnificativ către acest obiectiv.

Se pare că tot ceea ce trebuie să facă Fed este să mai crească ratele încă o dată, poate luna aceasta, și să aștepte cu răbdare, iar inflația va scădea în curând la rata țintă a Fed. Dacă o recesiune ușoară și un șomaj mai ridicat reprezintă prețul acestui succes, atunci acesta este un preț pe care președintele Fed, Jay Powell, este pregătit să îl plătească. Dacă această narațiune inflație-deflație de doi ani pare prea curată și prea ordonată, așa este. Modelele economice standard și explicațiile simple se prăbușesc în mai multe locuri. De fapt, defecțiunea este atât de amplă încât pune sub semnul întrebării dacă Fed și economiștii din mainstream au vreo idee despre ceea ce fac. Cea mai bună dovadă este că nu au.

Pentru început, curba Phillips spune că scăderea inflației ar fi trebuit să fie însoțită de o creștere a șomajului. Acest lucru nu s-a întâmplat. Rata șomajului a crescut în luna mai la 3,7% de la 3,4% în luna precedentă, dar rata actuală este încă la niveluri care nu au mai fost văzute din anii 1960. Rata șomajului din martie a fost de 3,5%, iar cea din februarie de 3,6%. Adevărul este că rata șomajului nu a crescut deloc, chiar și după 16 luni de înăsprire monetară.

Anii 1930 au fost o perioadă de șomaj ridicat și inflație scăzută. Anii 1960 au fost o perioadă de șomaj și inflație scăzută. Sfârșitul anilor 1970 a fost o perioadă de șomaj ridicat și inflație ridicată. Istoria și datele arată că nu există o corelație între șomaj și inflație. Trebuie să căutăm în altă parte factori explicativi care să aibă o valoare predictivă reală. De asemenea, recesiunea nu a apărut în date, în pofida înăspririi politicii monetare a Fed. Au trecut 38 de luni de la sfârșitul ultimei recesiuni. Creșterea medie anuală în această perioadă a fost de 5,88%.

Creșterea pentru primul trimestru al anului 2023 a fost de 1,3%. Creșterea prognozată pentru al doilea trimestru din 2023 este de 2,1%, potrivit previziunilor GDPNow ale Federal Reserve Bank of Atlanta. Aceste cifre de creștere recente sunt slabe, dar nu sunt recesioniste. Există numeroase semne de avertizare a recesiunii, inclusiv curbe de randament inversate, și mă aștept la o recesiune în curând. Dar nu este încă aici. Dacă șomajul rămâne scăzut, economia continuă să crească, iar indicii bursieri se află într-o bulă, în ciuda înăspririi monetare istorice a Fed, acest lucru pune sub semnul întrebării modelele Fed, precum și consensul neokeynesian general.

Ce se întâmplă? Primul defect al previziunilor bazate pe modele este faptul că analiștii nu reușesc să facă distincția între inflația care provine din partea ofertei și cea care provine din partea cererii. Diferența este crucială din perspectiva previziunilor. Inflația din 2021-2023 a fost reală, dar a fost cauzată de blocajele din lanțul de aprovizionare și de penuria de bunuri critice și de inputuri industriale. Întreruperile lanțului de aprovizionare au fost exacerbate de sancțiuni economice și financiare fără precedent din cauza războiului din Ucraina.

Acest tip de inflație pe partea ofertei tinde să se auto-negocieze. Prețurile ridicate determină reducerea cererii, care, la rândul său, tinde să scadă prețurile. Vedem acest lucru în fiecare zi, începând de la pompa de benzină, unde prețurile record din vara anului 2022 au scăzut semnificativ (deși sunt încă mai mari decât în 2021). Vedem o dovadă în plus în decizia OPEC de a reduce producția de petrol ca o modalitate de a susține prețurile. Pe scurt, inflația a fost reală, dar deja se estompează din motive care nu au nimic de-a face cu Fed.

Al doilea defect al modelelor este faptul că nu se înțelege procesul prin care inflația poate trece de pe partea ofertei pe partea cererii dacă inflația persistă suficient de mult timp. Aceasta este o schimbare în psihologia consumatorilor și se manifestă prin reacții comportamentale. Nici psihologia, nici comportamentul nu sunt luate în considerare de modelele standard. În cazul în care psihologia inflaționistă se instalează în rândul publicului larg, aceasta se poate autoalimenta în ciuda recesiunii și a scăderii salariilor reale. Modelele nu arată acest lucru, dar istoria o face. Este exact ceea ce s-a întâmplat în anii 1970.

Inflația a început atunci din partea ofertei, odată cu embargoul arab asupra petrolului din 1973, după Războiul Yom Kippur. Statele Unite au suferit o recesiune severă în perioada 1973-1975, cu un șomaj maxim de 9,0%. SUA au mai avut o recesiune în 1980 și o a treia în 1981-1982, în care șomajul a atins 10,8%. Această ultimă recesiune a fost cea mai gravă de la Marea Depresiune încoace.

În ciuda a trei recesiuni în nouă ani, a unui șomaj de două cifre și a două prăbușiri ale pieței bursiere, la mijlocul și sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80 s-a înregistrat cea mai mare inflație de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Până în 1981, inflația a ajuns la 15%, iar ratele dobânzilor au fost majorate la 20% pentru a combate inflația.

Termenul pentru această combinație de creștere scăzută și inflație ridicată a fost "stagflație". Inflația care a început pe partea ofertei în 1973 s-a mutat pe partea cererii până în 1977 și a scăpat de sub control. Recesiunile nu au putut să o oprească. Chiar și în perioadele de stres economic, consumatorii reacționează la inflație în moduri care au sens. Aceștia accelerează achizițiile deoarece se așteaptă ca prețurile să crească în continuare. Ei folosesc efectul de levier pentru a cumpăra active solide și acțiuni, deoarece le consideră un refugiu sigur împotriva inflației.

Comercianții cu amănuntul cresc prețurile pentru a face față costurilor salariale mai mari și pentru a menține marjele. Întregul proces se alimentează pe sine. Iar acest autoajutor poate continua chiar și în condiții de recesiune, așa cum s-a întâmplat în 1975 și 1981. Stagflația a apărut deja în Marea Britanie. Inflația IPC în Marea Britanie este de 8,7%. În același timp, Regatul Unit se află la limita recesiunii, cu o creștere de 0,1% în T4 22 și T1 23, iar prognoza de creștere devine negativă după aceea. Stagflația nu este doar o excepție istorică. Este o realitate a zilelor noastre.

Ne aflăm în acest punct? Ne aflăm într-o lume în care natura umană dictează tactici de apărare inflaționistă care se hrănesc singure, în ciuda unei posibile recesiuni și a înăspririi monetare? Vedem unele dovezi în acest sens, inclusiv un nou contract pe cinci ani pentru profesorii sindicalizați din New York City, care oferă salarii restante și prime de semnare și crește salariile cu 20%.

Nu este nevoie să dezbatem dacă profesorii merită această mărire. Adevărul este că au primit-o. Și există multe exemple similare. Cât timp va trece până când creșterile salariale ale profesorilor și ale altora se vor transforma într-o cerere mai mare de consum și în prețuri mai mari la vânzare cu amănuntul, care vor umfla câștigurile salariale. Economia ar putea petrece ca în 1979.

Șansele unei recesiuni și ale unui declin al pieței bursiere sunt mari. Totuși, șansele unei inflații persistente și a unor rate ridicate ale dobânzii sunt, de asemenea, ridicate. Aceste două fenomene nu sunt inconsecvente, în ciuda a ceea ce spun modelele standard. Le-am mai văzut mergând împreună la sfârșitul anilor 1970 și în episoade anterioare.

Am putea asista la un caz de inflație și rate ale dobânzii mai ridicate pentru mai mult timp decât se așteptau Wall Street și Fed. (Apropo, dacă sunteți interesați de o analiză mult mai aprofundată a acestei enigme inflație-deflație, vă rog să consultați capitolele 4 și 5 din cea mai recentă carte a mea, Sold Out. Având în vedere incertitudinile luptei dintre inflație și deflație, cea mai bună abordare pentru investitori este o strategie diversificată de tip "barbell", care îi protejează împotriva ambelor.

Un portofoliu model ar putea avea aur, resurse naturale și acțiuni energetice ca protecție împotriva inflației, cu bonuri de trezorerie ca protecție împotriva deflației și o alocare sănătoasă de numerar între cele două capete ale barosului pentru a oferi lichiditate și opționalitate pe măsură ce condițiile devin mai clare.