Armata secretă fondată de veteranii naziști

Potrivit unor documente descoperite în arhivele germane, în primii ani după Al Doilea Război Mondial, foști membri ai Waffen SS și Wehrmacht au fondat o armată secretă în vederea protejării Germaniei împotriva sovieticilor, scrie Der Spiegel.

Dosarul de 321 de file a zăcut neobservat în arhivele BND (serviciile de informații externe germane) timp de aproape șase decenii. Ieșit la iveală abia acum, documentele ne arată un capitol necunoscut, misterios, din istoria postbelică a Germaniei. Ele demonstrează existența unei coaliții a aproximativ 2000 de foști ofițeri - veterani ai SS și armatei naziste - care au decis să organizeze o armată secretă în Germania anului 1949. Aceștia s-au pregătit fără un mandat din partea guvernului german, fără cunoștința parlamentului și, după cum arată documentele, eludând directivele forțelor de ocupație Aliate, scrie Historia.ro.

Țelul acestor ofițeri era de a apăra noua Germanie de Vest împotriva agresiunii sovietice în primii ani ai Războiului Rece și, pe plan intern, organizarea unui front împotriva comuniștilor în cazul unui război civil. Astfel, ofițerii au strâns informații despre politicienii de stânga precum social-democratul Fritz Erler, unul din personajele-cheie ale reformării Partidului Social-Democrat după război, și i-au spionat pe tinerii suspectați de simpatii comuniste, precum Joachim Peckert, cel care avea să devină, în anii '70, oficial de rang înalt la ambasada germană de la Moscova.

Documentele au fost descoperite întâmplător. Istoricul Agilolf Kesselring a găsit aceste documente (care au aparținut de Organizația Gehlen, predecesorul actualei agenții de informații de externe) în timp ce lucra pentru o comisie istorică independentă angajată de BND pentru cercetarea istoriei agenției. Kesselring a descoperit documentele înregistrate în arhivă sub numele de „Asigurări" căutând informații despre numărul de angajați ai BND. Însă în loc să dea peste acte de asigurări, Kesselring a descoperit ceva spectaculos: documentele care atestă existența armatei secrete a Germaniei postbelice.

Dosarul este însă incomplet, așa că informațiile trebuie tratate cu reținere. Chiar și așa, conținutul său atestă ușurința cu care standardele democratice și constituționale au putut fi ignorate și ocolite în primii ani ai Germaniei de Vest. Potrivit documentelor, Cancelarul Konrad Adenauer a aflat de existența acestei organizații paramilitare abia în 1951, iar atunci a hotărât să nu o desființeze.

În eventualitatea unui război, această armată secretă putea strânge până la 40.000 de soldați, iar implicarea în acest proiect a unor figuri importante din viitoarea armată germană, Bundeswehr, arată cât de serios se gândeau nemții la posibilitatea izbucnirii unui nou război. Între personalitățile implicate în armata secretă se număra și Albert Schnez, fost colonel în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și ofițer încadrat în Bundeswehr încă de la fondarea sa în 1955. Potrivit documentelor, Schnez ar fi declarat că proiectul de a construi o armată clandestină a fost sprijinit și de Hans Speidel, cel care va deveni, în 1957, Comandantul Suprem al Armatei Aliate din Europa, și Adolf Heusinger, primul inspector general al Budeswehr.

Kesselring, istoricul care a descoperit dosarul și care a scris un studiu pe baza acestuia, are legături de familie cu domeniul istoriei militare și cu Schnez, care a lucrat în timpul războiului cu bunicul său. Poate de aceea, în studiul său, Kesselring nu prezintă o imagine 100% obiectivă a lui Schnez: nu menționează legăturile sale cu grupările de dreapta și descrie acțiunile de spionaj asupra stângiștilor drept „controale de securitate". Întrebat despre aceste lucruri, istoricul a declarat că se va ocupa de ele într-un studiu mai detaliat pe care îl va publica în viitor. Însă BND a făcut publice documentele descoperite, astfel că ne putem forma singuri o părere despre ce s-a întâmplat cu armata clandestină.

Proiectul a fost demarat în Șvabia, regiunea din jurul orașului Stuttgart, acolo unde Albert Schnez (foto) , pe atunci în vârstă de 40 de ani, era implicat în comerțul cu lemn, textile și obiecte casnice, iar în paralel organiza întâlniri cu veteranii diviziei de infanterie 25. Foștii soldați se ajutau între ei, îi întrețineau pe orfanii și văduvele camarazilor și discutau despre vremurile trecute și prezente. Întotdeauna, dezbaterile lor ajungeau la aceeași întrebare: ce să facă dacă rușii sau aliații lor invadează Germania? La momentul respectiv, Germania de Vest nu avea încă armată proprie, iar americanii își retrăseseră o bună parte din forțe încă din 1945.

La început, grupul lui Schnez a luat în considerare opțiunea capitulării intenționate, urmate de un război de partizani, înainte de relocarea forțelor undeva în afara Germaniei. În cazul unui atac brusc dinspre est, Schnez ar fi vrut să-și retragă forțele în afara țării, într-un loc sigur, de unde puteau porni lupta de eliberare a Germaniei. Pentru a se pregăti pentru această potențială amenințare, Schnez s-a gândit la fondarea unei armate. Chiar dacă această inițiativă încălca legislația Aliată - căci organizațiile militare erau strict interzise, iar cei ce încălcau legea riscau închisoarea pe viață -, ideea a devenit foarte populară.

Armata a început să capete contur în 1950. Schnez a strâns donații de la oameni de afaceri și alți ofițeri, a intrat în legătură cu asociațiile de veterani ale altor divizii, a discutat cu companii de transport pentru vehicule pe care acestea le-ar putea pune la dispoziție și a pus la punct un plan pentru cazuri de urgență.

Anton Grasser, fost general de infanterie angajat la momentul respectiv în compania condusă de Schnez, s-a ocupat de înarmare. În 1950, el și-a început cariera la ministerul de Interne, unde devine inspector general și supraveghează coordonarea unităților operative ale poliției în cazul unui război. Profitând de funcția sa, Grasser voia să folosească echipamentele acestor unități pentru echiparea armatei secrete. Nu se știe însă dacă ministrul de Interne de atunci, Robert Lehr, fusese informat de aceste planuri.

Schnez plănuia să alcătuiască unități de luptă formate din foști ofițeri, eventual numai ofițeri din fostele unități de elită ale Wehrmachtului, care puteau fi desfășurate rapid în caz de urgență. Potrivit listelor descoperite în dosar, toți bărbații implicați în proiect lucrau în diverse domenii: erau oameni de afaceri, vânzători, negustori, avocați, instructori tehnici; unul dintre ei era chiar primarul unei localități. Putem presupune că toți erau anticomuniști convinși și, în unele cazuri, motivați de dorința de aventură; spre exemplu, într-unul din documente se spune că lt.-gen. Hermann Hölter „nu era fericit doar muncind într-un birou".

Potrivit documentelor, Schnez avea o listă de circa 10.000 de nume, suficiente cât pentru a forma una din cele trei divizii plănuite, însă din motive de siguranță - pentru a evita scurgerea de informații - nu a discutat, în detaliu, decât cu 2000 de ofițeri. Schnez era convins că și restul i se vor alătura fără probleme și știa că proiectul său nu ducea lipsă de posibili candidați, căci în Germania existau numeroși bărbați cu experiență pe front.

Una din principalele probleme era locul în care aceasta armată putea fi relocată în caz de urgență. Schnez a negociat cu elvețienii, însă aceștia au fost extrem de precauți; alte documente arată că, ulterior, Schnez a plănuit o relocare către Spania.

Câteva documente americane arată că Schnez a negociat cu fostul lider SS Otto Skorzeny, considerat unul din eroii regimului nazist din timpul Războiului. Acesta avusese și el planuri asemănătoare cu cele ale lui Schnez, iar în februarie 1951 cei doi s-au înțeles „să coopereze imediat în regiunea Șvabia" în caz de nevoie.

Căutând finanțare pentru funcționarea peromanentă a armatei, Schnez a cerut ajutor de la serviciile secrete germane în vara lui 1951. Astfel, într-o întâlnire din 24 iulie 1951, Schnez a oferit serviciile armatei sale lui Gehlen, șeful serviciilor de informații, pentru „uz militar" sau „ca potențială forță" pentru un guvern german în exil sau pentru Aliați. Documentele arată că relația dintre Schnez și Gehlen dura de mult timp și că serviciile secrete germane au aflat de armata clandestină cândva în primăvara lui 1951.

Poate că entuziasmul lui Gehlen pentru oferta lui Schnez ar fi fost mai însemnat dacă ar fi venit cu un an mai înainte, anul izbucnirii Războiului din Coreea. La acel moment, oficialii germani și americni au luat în considerare strângerea membrilor foștilor divizii de elită, în caz de casastrofă militară, înarmarea lor și includerea lor în trupele de apărare Aliate. Însă până în 1951, situația se mai detensionase, iar Adenauer a renunțat la această idee; a militat în schimb pentru o mai bună integrare a țării sale în structurile politico-militare occidentale și pentru înființarea unei armate permanente. Atunci, grupul ilegal al lui Schnez ar fi putut pune în pericol politica lui Adenauer, dacă existența sa ar fi ieșit la iveală. Ea a rămas însă secretă, iar Adenauer nu a luat măsuri împotriva sa. Se ridică, astfel, o întrebare importantă: a evitat - și dacă da, de ce? - Adenauer să intre într-un conflict cu veteranii Wehrmacht și SS?

Pe de o parte, în anii '50, în viața publică germană, dar nu numai, existau numeroși foști ofițeri de armată și SS care se bucurau de influență considerabilă. Pe de altă parte, era clar, în 1951, că era prea devreme pentru fondarea unei armate naționale. Prin urmare, din perspectiva lui Adenauer, era important ca loialitatea lui Schnez și a camarazilor săi să fie păstrată în caz de nevoie. Poate de aceea Gehlen a fost însărcinat de Cancelarie să supravegheze și să monitorizeze acest grup. Se pare însă Adenaeur i-ar fi informat pe aliații americani, dar și pe opozanții săi politici, de acest plan. Documentele par să indice că, printre alții, și social-democratul Carlo Schmid era la curent cu planul cancelarului.

Începând cu 1951, oamenii lui Gehlen au păstrat constant legătura cu Schnez. Cei doi ar fi ajuns și la un acord pentru împărtășirea informațiilor obținute din acțiunile de spionaj. Însă Schnez nu a obținut niciodată finanțarea pe care o dorea. Gehlen i-a permis doar accesarea unor fonduri nesemnificative și asta doar până în 1953. Apoi, doi ani mai târziu, primii 101 voluntari depuneau jurământul ca soldați ai noii Bundeswehr. Astfel, odată cu reînarmarea oficială a Germaniei de Vest, gruparea lui Schnez devenea inutilă.

Încă nu se cunoaște exact momentul în care armata secretă a fost desființată. Schnez a murit în 2007 și nu a vorbit niciodată în public despre ce a făcut în acei ani, iar însemnările sale cu privire la „Compania de asigurări" au dospărut. Ce cunoaștem deja s-a dedus din documentele care au ajuns în arhiva BND inventariate sub numele de „asigurări" în speranța că nimeni nu va fi vreodată interesat de conținutul lor.