Andrei Șerban: Sunt catalogat ca un om în vârstă care aparține unei lumi apuse odată cu Ciulei și Pintilie. Dar se mai știe oare cine au fost Ciulei si Pintilie?!

Andrei Șerban: Scrisoare deschisă

Dragi colegi, acest text vi se adresează în primul rând.

Scriu într-un moment când orice riscă să nu fie auzit. Dar mă simt responsabil s-o fac.

Criza de încredere

Motivul de a scrie e criza provocată de nominalizările UNITER. „Azi iarna vrajbei noastre"... (cum spune Richard al treilea) e o criză artistică ajunsă în top news! Oare poate fi comparată cu o criză economică, cu inflația, sau cu șomajul?! Hmm...

În atmosferă se simte un fel de premoniție sumbră că marea călătorie a teatrului, așa cum cei mai mulți am trăit-o, e în pericol să se sfârșească.

Scriu aceste rânduri de la New York și să știți că exact asta e starea de spirit și aici - doar din America s-a răspândit spre toată Europa!

Dezbaterile dintre tabere, aparent despre abuzuri, sugerează o criză foarte acută de încredere, atât în sistemul de guvernare cât și una legată de teatrul însuși, aflat în pericol de a deveni o insulă stearpă și pustie. De ce transpare atmosfera asta agresivă, violentă, toxică, în care confrații se judecă între ei cu aroganță, cu ură? De ce artiștii sunt în acest moment priviți cu suspiciune de publicul larg, fiind incriminați, chiar discreditați? Expunând puroiul, opusul frumosului ce izvorăște din artă, artiștii sunt de fapt oglinda lumii în care trăim, cu nimic mai buni sau mai răi decât restul umanitătii. Nici publicul nu este uniform - include grupuri inovatoare care îi susțin pe cei care doresc moartea tradiției și noutatea cu orice preț (spiritul inspirat de cancel culture), dar și „fosile vinovate ale trecutului", în care eu nu am cum să nu mă recunosc.

Nu scriu pentru că sunt unul dintre perdanții „cursei" pentru nominalizări. La vârsta mea mă consider „hors-concours"

În 2022 am montat două spectacole, ambele la teatre maghiare: unul la Cluj („Oedipus"), celălalt la Timișoara („Doctorul"). Amândouă adaptări radicale, contemporane, dar fără să trădeze spiritul autorilor (Sofocle, respectiv Schnitzler). Robert Icke e un tânăr regizor englez pasionat să transpună piese clasice în lumea noastră și o face cu sensibilitate și enorm talent. Niciuna dintre aceste adaptări originale, jucate de minunații actori maghiari, nu a convins reputatul juriu UNITER. Dar performanțele actorilor mei sunt cel puțin la nivelul celor de pe diverse scene europene, unde sunt apreciate și au mare succes. Recunosc că în fața acestei indiferențe a juriului am fost trist timp de o zi numai pentru actori. „Coronițe" de la UNITER eu am primit destule. Please leave me alone...

De copil am încercat să urmez sfatul bunicii mele: „să te vezi pe tine așa cum te văd alții".

Nu l-am uitat până azi, dar busola e din ce în ce mai dificil de ținut.

De unii pare că sunt catalogat ca un om în vârstă care aparține unei lumi apuse odată cu Ciulei și Pintilie. Dar se mai știe oare cine au fost Ciulei si Pintilie?! Cum nu sunt nici membru UNITER, nici tânăr revoluționar, nu aparțin vreunui trib anume, nici nu locuiesc în țară permanent, sunt o țintă favorită pentru cei care se legitimează prin apartenența la un grup sau altul. Alții, extrem de critici la adresa mea, lansează atacuri mai grele, legate nu doar de artă, ci și de aspecte „morale". Dar azi (ca în stalinism) nimic nu e mai ușor decât să acuzi din plin fără să ai adevărate dovezi. Când am relatat într-un interviu scandalul pe care l-a provocat faptul că la o audiție la Columbia University am întrebat un candidat de ce a ales să prezinte rolul Julietei, el fiind un transgender de 36 de ani, cu o voce răgușită de prea mult fumat, au explodat în România comentarii revoltate că sunt homofob, contra LGBT. Total fals. A fost o decizie pur artistică Pentru mine Julieta, la 14 ani, așa cum a fost scrisă de bard, are puritatea unui copil care descoperă dragostea, iar pe vremea lui Shakespeare rolurile de fete tinere erau jucate de tineri adolescenți care aveau vocea in schimbare.

Problema e că cei care fac scandal nu sunt niciodată interesați de artă cu adevărat. Să mă ierte bunica, dar nu pot să mă văd așa cum mă descriu aceștia. Cred că fac parte dintre artiștii care chiar caută ceva și nu am nici dorința, nici energia să devin activist si sa fac revoluții culturale.

Trăim într-o lume în care nu mai există dialog, unde totul e asimilat superficial, în ritm galopant, digestia fiind determinată de fenomenul fast food. Lacomi să fim recunoscuți, rebeli contra oricui, rapid descurajați, prizonieri ai milei de noi înșine, vulnerabili, ne considerăm cu prea multă ușurință victime. Ne e teamă că nu posedăm destul, vrem să avem putere, să fim „pe val".

Tocmai am sărbătorit, ca în fiecare an, Ziua Mondială a Teatrului. De mii de ani scena a servit drept o ușă deschisă către un tărâm mai profund al minții si al inimii ce ne face să simțim dezgust în prezența cruzimii și admirație în prezența generozității. Sentimentul de solidaritate și comunitate însă ne este acum foarte străin. Recunoaștem oare cât de incapabili suntem în acest moment să fim solidari sau cât de ipocrit sună acum așa-zisa noțiune de comunitate? E ca și cum vrem să celebrăm si să ne bucurăm de această bijuterie prețioasă care ni s-a dat prin teatru - dar pe care am acoperit-o de un maldăr de zdrențe vechi, murdare, rău mirositoare.

Vă întreb care mai este azi binele nostru comun? In artă, noi care ne numim cu mândrie artiști, cum înțelegem întrebarea asta? Ce poate rezolva criza noastră acută de încredere unii in alții ?

Cât de adânci sunt rănile și cum se pot vindeca?

Trebuie să ne amintim cine suntem. Suntem moștenitorii celor care s-au luptat sa elibereze scena de realismul socialist și cenzura comunistă și au pus bazele unui teatru deschis spre imaginație și adevăr.

Tânăr, ca mulți alții, am ales teatrul cuprins de un val de idealism, dorind ca oamenii, plecând acasă, sa fie mai buni - si până azi am rezistat să mă las molipsit de cinism ieftin, sarcasm și ură, cât și de lipsa de respect față de valoare. Unul din efectele negative ale democrației în artă: lipsa oricărui criteriu de selecție valorică. Sunt într-adevăr un tip de modă veche. Politizarea teatrului nu m-a atras niciodată. Ideologizarea la moda acum, care s-a infiltrat excesiv, sugrumă adevărata chemare a unui artist, aceea de a servi ceva mai înalt.

Dragostea. Avem nevoie să iubim, nu doar să fim iubiți. Mă opresc aici, deja simt ca am „vociferat in exces".

Despre UNITER și nominalizări, așteptarea multora sastisiți de scandal, e ca Senatul în frunte cu Președintele actual să se trezească și să ia decizii ferme. Extenuați de prea mult zgomot, e momentul să se găsească o formă de reconciliere. In așteptare propun să ne oprim, să respirăm, să privim lumea într-un mod mai răbdător, înțelept și mai umil. Poate un moment de tăcere. Inteligența tăcerii - the TEST is silence.