Adevărul despre cea mai cunoscută bătălie a lui Vlad Ţepeş. De ce a eşuat celebrul „Atac de noapte"

Atacul de noapte din 1462, condus de Vlad Ţepeş contra armatelor otomane, este considerat o importantă victorie valahă împotriva sultanului. În realitate, atacul nu şi-a atins obiectivul principal, iar războiul a fost pierdut în cele din urmă de domnul muntean.

Vlad al III-lea Drăculea sau "Ţepeş" aşa cum este mai bine cunoscut, este unul dintre cele mai faimoase personaje din istoria românilor. A domnit în trei rânduri pe tronul Ţării Româneşti şi este un soi de erou popular, promovat atât în legende cât şi în literatura română. Printre cele mai faimoase fapte de arme ale voievodului muntean este celebrul "atac de noapte" cunoscut în istoriografie drept "Bătălia de la Târgovişte". Atacul de noapte a devenit legendar prin îndrăzneala, dar şi ingeniozitatea de care a dat dovadă voievodul muntean. În general a fost prezentat publicului larg drept o mare victorie valahă asupra unei armate otomane uriaşe. În realitate, „atacul de noapte" nu şi-a atins obiectivul şi s-a terminat, de fapt, cu pierderea tronului de către Vlad Ţepeş.

Vlad al III-lea Basarab a fost fiul lui Vlad zis "Drăculea" şi nepotul lui Mircea cel Bătrân. Mama sa era o nobilă transilvană. Vlad a fost supranumit "Ţepeş" în anii domniei, ca urmare a apelării dese la o metodă de execuţie foarte violentă: tragerea în ţeapă. S-a născut în 1431 la Sighişoara, în anii de pribegie ai tatălui său. A fost educat în spiritul apusean, mai ales în anii copilăriei, iar mai apoi în Imperiul Otoman, acolo unde a stat drept zălog în timpul domniei tatălui său. A ajuns pentru prima dată domn al Ţării Româneşti, în anul 1448, la vârsta de 17 ani, atunci când ajutat de un contigent de cavalerie otomană l-a detronat pe Vladislav al II-lea. Nu a rezistat pe tron decât câteva luni. Vladislav al II-lea reuşind să-şi recâştige tronul cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara.

Vlad a pribegit prin Moldova şi prin Transilvania aşteptând un moment prielnic pentru a lua din nou tronul. Oportunitatea s-a ivit în momentul în care Vladislav al II-lea a început să devină supus turcilor. În acest context, Iancu de Hunedoara îşi schimbă atitudinea faţă de Vlad Ţepeş şi îl ajută să obţină tronul Ţării Româneşti în 1456. De altfel, Iancu de Hunedoara dorea să-şi asigure şi susţinerea Ţării Româneşti pentru campania contra Belgradului. În anul 1459, Vlad Ţepeş refuză să mai plătească tribut turcilor şi mai mult decât atât îşi orientează politica către Ungaria lui Matei Corvin şi către planurile acestuia de cruciadă anti-otomană.

La începutul anului 1460, Vlad încheie o alianţă cu Matei Corvin iar în perioada 1461-1462 a organizat o campanie de pustiire la sud de Dunăre în teritoriile otomane. Pe o regiune întinsă armata valahă atacă şi devastează aşezările otomane. Cetatea Nicopole a fost ocupată de trupele munteneşti. Vlad Ţepeş îi scrie lui Matei Corvin şi îi spune că în campania sa sud-dunăreană a ucis aproximativ 30.000 de turci. Nu au lipsit, evident, pădurile de ţepe. Cu ocazia acestei scrisori, Vlad Ţepeş îi cerea ajutor regelui Ungariei, ştiind de altfel că va trebuie să îndure represaliile otomane. Acel ajutor nu a ajuns la timp, în ciuda promisiunilor regale.

Cum era de aşteptat sultanul Mahomed al II-lea a reacţionat la atacurile valahilor. A lansat o puternică campanie la nordul Dunării, condusă chiar de sultan. Campania a început pe 26 aprilie, dar abia în mai trupele otomane au ajuns la Dunăre. Numărul soldaţilor mobilizaţi pentru campanie diferă de la o sursă la alta. Unii spun că otomanii au venit cu 60.000 de soldaţi, alţii duc numărul acestora la aproximativ 300.000. Evident ultima cifră este complet exagerată. Cel mai probabil au fost între 60.000 şi 80.000 de oşteni otomani. De cealaltă parte, Vlad Ţepeş avea la dispoziţie cel mult 25.000 de oameni. Printre care şi trupele de elită ale voievodului echipate după model vest-european.

Fără ajutorul armatelor promise de regele Ungariei, Vlad Ţepeş, în faţa unei armate mult superioare numeric a aplicat tactici de guerrilă. A trimis oamenii în munţi şi a pustiit totul în calea turcilor. În plus i-a aşteptat pe otomani la Dunăre, cu câteva contingente. În luna iunie aceştia au trecut fluviul. Au fost însă hărţuiţi de oştile lui Vlad Ţepeş încă din acele momente. În plus, timp de o săptămână armata otomană a mărşăluit printr-un teritoriu pustiu, fără mâncare şi apă. Moralul soldaţilor otomani era la pământ, hărţuiţi în permanenţă, fără apă şi mâncare, fără adăposturi sigure, dar şi pe o arşiţă teribilă. Cu toate acestea sultanul şi trupele sale şi-au continuat drumul către Târgovişte, decişi să ocupe capitala.

Cu ei, venea şi Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, devenit credincios al sultanului şi pretendent la tronul Ţării Româneşti. În acele momente, Vlad Ţepeş a înţeles că trebuie să acţioneze. Nu se putea lupta cu turcii în câmp deschis aşa că s-a gândit la un şiretlic. Şi-a îmbrăcat cavaleria în haine otomane şi a aşteptat căderea nopţii. Vlad Ţepeş, personal, avea să conducă atacul surpriză, îmbrăcat în spahiu. Propriu-zis, voievodul muntean a folosit echipamentele capturate de la otomani în campania de la sud de Dunăre, din anul precedent. Ideea atacului era să semene dezordine în tabăra otomană, să ucidă cât mai mulţi turci şi cel mai important, să-l ucidă pe sultan.

Planul a fost pus la punct în cele mai mici detalii. Atacul s-a dat în noaptea de 16 spre 17 iunie 1462. Laonic Chalcocondil, un cronicar bizantin scria că voievodul muntean a atacat în fruntea unui grup de 10.000 de luptători călare, toţi îmbrăcaţi în haine otomane şi cu torţe aprinse, la trei ore după apusul soarelui, adică în jur de ora 12.00 noaptea, când majoritatea trupelor otomane dormeau. Impactul atacului a fost devastator. Valahii au început să taie în stânga şi în dreapta, au dat foc la corturi şi la echipamente militare, sunând din cornuri şi semânând teroare. Chalcocondil mărturiseşte că otomanii "se socoteau cu totul pierduţi". Vlad Ţepeş cu luptătorii săi au făcut ravagii în tabăra otomană reuşind să ucidă aproximativ 15.000 de turci. În plus otomanii au început să se omoare şi între ei, păcăliţi de deghizarea trupelor valahe.

Deşi a produs efectele scontate în materie de sabotare a armatei otomane şi de împuţinare a numărului adversarilor, „atacul de noapte" nu şi-a atins obiectivul final, acela de ucidere a sultanului şi implicit înlăturarea ameninţării otomane pentru o perioadă îndelungată. Deşi Vlad Ţepeş a stabilit clar tactica şi ceea ce era de făcut, se pare că o parte a boierimii şi comandanţilor nu au respectat întocmai ordinele. Unele cronici amintesc de un boier Galeş care trebuia să atace din altă parte a taberei pentru a provoca dezordine şi mai mare. Respectivul boier nu a atacat însă când trebuia şi cu forţa cerută. În plus, alţi comandaţi nu ar fi respectat ordinele, rămânând blocaţi după un şir de cămile otomane, folosite la transport, riscând să fie măcelăriţi.

În cele din urmă, oştile valahe au confundat cortul sultanului. În loc, aceştia au atacat corturile marilor viziri Ishak şi Mahmud. În plus, ienicerii au reuşit să-l apere pe sultan, atunci când muntenii sesizând greşeală s-au îndreptat către cortul potrivit. Unele cronici spun că sultanul a fugit pe de ascuns din tabără, cu armata în dezordine după el. În realitate, din cauza confuziei corturilor şi a ordinelor nerespectate, valahii au pierdut timp preţios, iar otomanii au reuşit să se organizeze. Ienicerii au reuşit chiar să omoare aproximativ 1.500 de soldaţi munteni şi să respingă atacul. Este adevărat că armata otomană s-a retras, din cauza pierderilor suferite dar şi a lipsei resurselor. Probabil asupra soldaţilor otomani a avut un efect negativ şi pădurea de ţepe, cu turci mutilaţi, din apropierea Târgoviştei.

Valahii au mai atacat trupele otomane aflate în retragere, dar au fost respinse de fiecare dată. Deşi „atacul de noapte" a intrat în legendă, practic, din punct de vedere militar nu l-a ajutat prea mult pe Vlad Ţepeş. Armata otomană, cu tot cu pierderile suferite era încă puternică. În plus, sultanul l-a lăsat în ţară pe Radu cel Frumos, cu contingente importante de armată pentru a-i lua tronul lui Vlad. Ţara era pustiită şi armata vlăguită. În timp ce Vlad era ocupat cu turcii, la graniţa de nord pândea un nou pericol. Era vorba de armatele moldoveneşti care râvneau la cetatea Chilia. În lunile de toamnă mai mulţi boieri au trecut de partea lui Radu cel Frumos, iar Vlad Ţepeş rămas doar cu o mână de oameni s-a refugiat în cetatea de la Poenari, iar mai apoi a fugit în Transilvania, pierzând tronul.