Europa sare-n aer? Ce vrea Macron să schimbe în UE și ce ar însemna o nouă uniune politică!

Rețelele de putere din Uniunea Europeană existau și înainte ca Emmanuel Macron să avanseze ideea revizuirii tratatelor UE, iar unele clivaje persistă, cum e cel dintre țările de graniță ale Europei, fie că vorbim de cele de la sud și est, care au avut de-a face cu migrația, fie că vorbim de cele de la nord și est, care au de-a face cu amenințarea rusă.

Renunțarea la principiul unanimității în luarea deciziilor în UE nu este așa simplă, spune pentru Spotmedia.ro analistul politic Radu Magdin: în condiții de unanimitate, toate statele sunt egale, beneficiind de câte un vot și un veto și putând bloca tot. Președintele Emmanuel Macron și șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și-au exprimat dorința de a modifica tratatele UE, în așa fel încât deciziile să nu se mai ia prin unanimitate. Sigur, acum este vorba despre Ungaria, care blochează anumite sancțiuni pentru Rusia. Ce implicații sunt însă pe termen lung? Pe lângă președintele francez și cel al Comisiei, au mai fost și alții care s-au exprimat în acest sens; dar nici nu este prima dată - astfel de idei de reformă existau deja în cercurile europene încă dinaintea aderării României la UE.

În schimb, acum devine chestiunea presantă; exemplul specific al unanimității survine acum din cauza anumitor blocaje care trebuie rezolvate de urgență, fiind o situație de război la granițele Europei și unele state membre jucându-se încă de-a aliații Rusiei. În schimb, situația este mult mai complicată, pentru că grija pe care o au statele membre care și-au declarat deja opoziția nu ține numai de aspectele legate de unanimitate în politicile externe sau de securitate, ci de faptul că suspendarea unanimității deschide calea pentru adoptarea unei agende continentale în numele tuturor statelor membre. Deci n-am mai vorbi doar de aspecte punctuale supuse la vot, ci de întreaga direcție a UE.

În condiții de unanimitate, toate statele sunt egale, beneficiind de câte un vot și un veto și putând bloca tot. Odată cu intrarea la negociere pentru a fi adoptate anumite poziții, deja vom vedea că anumite configurații și opțiuni nu vor putea avea niciodată câștig de cauza - deși poate fi legitim ca opțiunile unui grup minoritar de țări să fie necesar a fi luate în calcul. În plus, și acesta este aspectul cel mai delicat, redeschiderea tratatelor europene pentru rescriere, sau chiar și doar amendare, poate atrage niște situații limită, date de opțiuni anti-europene, naționaliste, izolaționiste sau care să schimbe starea actuală a lucrurilor, ce asigură, chiar și cu unele limitări, posibilități egale pentru toate statele membre.

Ne amintim că unele țări UE s-au opus unei serii de tratate (constituționale), aderări, flexibilizări ale construcțiilor europene de-a lungul timpului. Ele însele au plătit prin întorsătura anti-integrare și anti-europeană a cetățenilor lor. În opinia mea, UE se afla în punctul în care trebuie să se gândească profund la propriul său viitor, să identifice soluții pentru a ne îndrepta către prosperitate și pace, de o manieră durabilă. De altfel, Macron este cel care a avansat teza Europei în cercuri concentrice, care a înlocuit astfel teza mai veche a Europei în două viteze, care privea în principiu decalajul Vest/Est. Ar însemna asta să avem poli de putere în UE și state-membru care nu iau parte din decizie?

Noțiunea celor două viteze a rămas în memoria populară, pentru că a deranjat sub aspect istoric și discriminatoriu; dar acestea nu au fost singurele "viteze" discutate la momentul respectiv. Aceste rețele de putere existau și anterior, ceea ce face ca unele clivaje să persiste și în ziua de astăzi, și anume cel între țările de graniță ale Europei, fie că vorbim de cele de la sud și est, care au avut de-a face cu migrația, fie că vorbim de cele de la nord și est, care au de-a face cu amenințarea rusă. În general, acestea sunt cele care s-au opus și modificării unanimității și, parțial, cercurilor concentrice.

În acest moment, suntem în prima linie, iar Europa trebuie să rămână solidară, căci traversăm o criză de securitate cu impact dincolo de palierul regional - o criză europeană, euroatlantică și globală, un atac direct la întreaga noastră arhitectură de securitate și valori. Cât privește noțiunea de cercuri concentrice, acestea pot avea o logică, daca ne gândim la ele strict ca politică externă, căci o politică de apărare, o politică de resurse minerale și energetice, de exemplu, pot avea această dimensiune geografică.

Ne putem gândi, de asemenea, la ele și ca dimensiune politică, în sensul în care diferite țări se pot alătura pentru susținerea unor anumite politici și colaborări - caz în care însă vorbim mai degrabă de cercuri care se întretaie și pentru care tratatele UE oferă și în prezent soluții. Iar aceasta perspectivă aproape că descrie realitatea de astăzi, cu diferența că ar integra într-un model standardizat, recunoscut și acceptat de către toată lumea o serie de principii de interacțiune cu statele terțe.

Exemplele care au fost date au ținut de vecinătatea estică și de Regatul Unit, dar să nu uităm că state terțe sunt și Norvegia și Elveția, care participă la Zona Economică Europeană, sunt și Canada, Japonia și Coreea de Sud, cu care UE are tratate economice semnificative și care ar putea începe să participe la construirea unei Europe geopolitice.

Și putem să ne dăm seama, astfel, că de fapt ceea ce căutam este un format mai flexibil și mai incluziv, care să nu se împiedice în ani de zile de ping-pong birocratic, ci să poată raspunde rapid nevoilor politice și de securitate ale vremurilor. A mai anunțat ceva președintele francez, un fel de uniune politică, din care să facă parte și Marea Britanie și state care aderă acum la UE, i.e. Ucraina și Moldova, dar pentru care procesul de aderare va fi, spune Macron, unul lung. Care e miza unei astfel de uniuni în afara, dar în marginea UE?

În primul rand, opțiunea enunțată de președintele francez poate fi citită în cheie pragmatică - este foarte important să existe o cooperare securitară. Or, acest lucru este mai dificil dacă nu există mecanismele legale și de guvernanță care să permită aceste lucruri, dincolo de posibilitățile de cooperare oferite de NATO. Activitățile ad-hoc posibile sunt limitate și pot genera neînțelegeri cu alte state terțe, când anumite măsuri par a fi arbitrare.

După aceea, o uniune politică ar putea permite îmbogățirea sau răcirea relațiilor cu statele în cauză, în funcție de evoluția democratică și a statului de drept din acele țări, că vorbim de țări candidate sau nu. De exemplu, Algeria, pentru o vreme, a făcut parte din Comunitatea Europeană, dar astăzi este neclar cum ar putea ajunge să facă parte dintr-o astfel de uniune politică. În schimb, ar exista o mulțime de motive pro și contra pentru care Marocul să facă parte, sau Turcia, sau Ucraina, sau Norvegia.

Exista multiple "mize", daca vreți. Dar principala este ca UE să poată acționa ca un factor stabilizator în relație cu aceste țări vecine, inclusiv în lipsa unei perspective clare de extindere, ceea ce va permite nu numai ridicarea nivelului de trai și a prosperității acestor state, dar va permite și o serie de schimburi și procese de convergență cu UE, care nu s-ar mai limita doar la acquis-ul european, care presupune un proces laborios și, așa cum arată experiența statelor din Balcanii de Vest, vulnerabil în fata opțiunilor politice în schimbare.

Președintele francez și-a dorit de la bun început un rol de lider în Uniunea Europeană, și-a constituit chiar și propriul grup în PE, Renew Europe. Dar cum îl privesc ceilalți lideri, ai Germaniei, Olandei, Italiei, de pildă? Are Macron acest potențial de a da direcții noi Uniunii Europene?

Desigur, Italia, Olanda, dar și alte state membre și-ar dori să poată genera direcțiile mari în Europa, într-un sens sau un altul. Să nu uităm că, timp de câteva decenii, cei trei lideri care se echilibrau reciproc au fost cei din Regatul Unit, Germania, Franța, iar odată cu ieșirea Regatului Unit din UE, am rămas cu doi lideri într-o structură asimetrică: Germania a condus prin componenta economică, în timp ce Franța și-a asumat direcția politica.

Deci, cumva, ieșirea în față a lui Macron spre a fi "liderul Europei" vine și într-o linie istorică naturală. Asta, însă, nu înseamnă că vom vedea emergența unui Napoleon care să conducă UE sau orice fenomen de acest tip, pentru că UE nu are o structură federală, iar tendințele europenilor spre culturi politice regionale și chiar locale, în lipsa unei culturi politice europene, face ca o singură persoană cu greu să poată sta în fața a 450 milioane de oameni cu aceeași legitimitate cu care o face în propria capitală.

În prezent, Macron fiind ales doar de către francezi, în jurisdicție și norme franceze, poate acționa drept conducător strict în Franța; restul influenței sale, ca lider, ține de măsura în care diferite alte state membre se identifică cu sau îi susțin punctele de vedere, chiar și în condițiile deținerii de către Franța a președinției Consiliului Uniunii Europene.

Pentru moment, Macron poate influența Europa într-o direcție sau alta, însă doar în măsura în care propunerile sale sunt inclusive și benefice pentru toată lumea. Iar acest lucru nu vine automat, pentru că și el este, la rândul său, limitat de condițiile politice și normative la care este supus, din rolul sau de președinte al Franței.

Și prin aceasta prismă unele dintre propunerile sale s-ar putea să nu rezoneze cu ansamblul statelor membre. De aceea avem, în schimb, toate formatele liderilor europeni, pentru ca aceștia să se poată consulta și ajunge la nişte poziții satisfăcătoare. Deci cu susținerea celorlalți șefi de state și de guvern Macron ar putea aduce un suflu politic benefic proceselor tehnice la nivelul instituțiilor UE, mai ales părăsind pe alocuri logica instituțională a celui mai mic numitor comun.