Concursul EVZ/ Hai România cu sprijinul ZiuaNews: Afacerea BRAD PITT - DRAGOSTE ȘI ALGORITMI ...a technological fairytale

Publicam azi, asa cum am promis, povestirea castigatoare a Concursului EVZ/ Hai România, cu sprijinul ZiuaNews, care a fost anuntat in podcastul lui Robert Turcescu de joi, o emisiune a EVZ TV de mare popularitate.

Participantii au fost rugati sa dezvolte intr-o nuvela patania unei românce care a fost inselata online cu 1.500 de euro, crezand ca este in legatura cu Brad Pitt care s-ar fi indragostit de ea. Robert Turcescu a pus la bataie 1.000 de lei din fonduri proprii, Octavian Hoandra a plusat cu 500 de lei si un urmaritor fidel al emisiunii - dl Tătulescu - a adaugat si el 500 de lei, astfel premiul a ajuns la 2.000 de lei.

Locul I - 2.000 de lei i-a fost atribuit de juriu (Robert Turcescu, Octavian Hoandra, Bogdan Comaroni) Bristenei Arcuș cu "Dragoste si algoritmi", povestire pe care o publicam in cele ce urmeaza, Locul II - Nicolae Badea cu "Noaptea unei veri de vis", pe care o vom publica maine și Locul III - Monica Alexandru cu "N-a avut noroc, săraca", pe care o vom publica poimaine. 

Mai multe amanunte, la finalul acestui video, timing 1:01:20... Povestirea castigatoare, după Video

DRAGOSTE ȘI ALGORITMI ...a technological fairytale

Obasi se ridică în capul oaselor. Prin perdeaua murdară, zorii unei zile roșiatice începeau să-și desfășoare tentaculele la linia orizontului. Cearșaful subțire care acoperea salteaua de paie se strânsese sub el în timpul nopții, lasându-i pe față o pată mare intunecată. Obasi gemu. O durere ascuțită îi săgetă spatele. Știa că zilele lui la târgul de vechituri se apropiau de sfărșit. În scurt timp, îi spusese doctorul, junghiul avea să devină permanent și dacă efortul fizic nu se diminua , Obasi risca să rămână paralizat. Din camera învecinată se auzi șuieratul ceainicului vechi de aluminiu. În Lagos apa era poluată și una dintre metodele pe care locuitorii o găsiseră pentru a o filtra era să o fiarbă. De aceea, mereu, apa era caldă și în zilele toride devenea parcă și mai caldă ca și cum pământul și apa fierbeau la unison într-un iad populat cu dubițe galbene, prăfuite, cu oameni colorați și gălăgioși mirosind a transpirație acră și munți asimetrici de deșeuri , dovezi de netăgăduit ale marețului progres tehnologic din lumea civilizată.
Obasi șovăi înainte să deschidă ușa. Ziua trecută nu fusese prea norocoasă. Găsise, sub un morman de monitoare sparte, o tastatură aproape intactă și un încărcător de laptop model vechi, dar Okpara, negustorul de vechituri, fusese mai zgărcit decât de obicei. Și alții îi aduseseră, se pare, tot tastaturi, iar încărcătorul era atât de uzat încât se temea că nu-l va putea vinde. Îi făcuse un preț rotund : aproape 5000 de naire, echivalentul a 4 euro. Obasi se resemnă gândindu-se că-i ajungea pentru o sticlă de lapte, căteva pâinițe și unt proaspăt. Când deschise ușa văzu aceeași imagine pe care o vedea în fiecare dimineță. O cameră mică cu un aragaz ruginit, o canapea galbenă punctată în răstimpuri cu petece cenușii, un frigider a cărui ușă nu se mai închidea și trebuia lipită cu scoci lat, iar în mijloc o femeie corpolentă, cu piele ciocolatie care contrasta plăcut cu rochia din satin roșu, părul negru prins într-un coc și înfășurat cu o eșarfă multicoloră. Femeia îi zâmbii lui Obasi.
Bună dimineața, Mom!
Înainte ca femeia să-i poată răspunde, ușa de la intrare se trântii și în cameră apăru o fetiță. Nu părea să aibă mai mult de opt ani, alergase, iar fața îi strălucea de bucurie:
Jamal mi-a dăruit o portocală!!!
Se trânti pe canapeaua care parcă oftă, scoțând un norișor discret de praf. Obasi zâmbi.
Amestecul de lapte cu griș fierbea gălăgios. Mom îi adâugă cu atenție câteva fire de zahăr brun. Tăie pâinea în felii egale și le prăji pe o tablă pusă direct pe flacăra aragazului. Împărți în doua bucata de unt și scoase o mână sănătoasă de plante pe care le aruncă în apa clocotită din ceainic. Obasi aduse din camera lui o măsuță mică, pliabilă, pe care o întinse în fața canapelei. Din spatele frigiderului scoase un scaun cu trei piciore din lemn nefinisat. Ca în fiecare dimineață mâncară în liniște, savurând fiecare îmbucătură. La sfârșit, Dola, sora mai mică a lui Obasi, desfăcu portocala și fiecare o degustă cu gândul la ziua care tocmai începuse. Mom urma să plece la piață. Avea o tarabă pe care de cele mai multe ori o așeza la marginea unui drum prăfuit unde, în răstimpuri, treceau autocare cu turiști. În zilele norocoase autocarele se opreau și mulțimi compacte de oameni pestriți , cu telefoanele pregătite, se năpusteau în piața dezordonată, fotografiind aproape fără discernământ sărăcia exotică a continentului întunecat. Uneori, când se întâmpla asta, Mom avea senzația că părticele din sufletul ei plecau o dată cu turiștii, încastrate ca luminițe condensate în pozele acelor necunoscuți. Obișnuia să o ia și pe Dola, dar după câteva ședințe foto nedorite fetița declarase că nu era un simplu animal de la zoo cu care turiștii să-și facă selfi-uri și refuzase categoric să mai vină. Acum rămânea în grija unei vecine bătrâne, cu cataractă la ambii ochi, care din singurătate și teamă de moarte suporta orele nesfărșite de desene animate pe care Dola le devora, cu sonorul dat la maxim, cuibărită intruziv în patul bătranii, în fața unui televizor mic, la fel de prăfuit ca și proprietara și care reușise, cu demnitate, sa-și mai păstreze șters câteva din culorile de odinioară.
Mom vindea fructe de sezon pe care le culegea din copacii care creșteau sălbatic la periferia Lagosului. De cele mai multe ori nu avea bani ca să-și poată plăti biletul pănă la ieșirea din oraș, așa că mergea pe jos. La ora 5 se trezea, verifica frigiderul ca să vadă ce-i adusese Obasi cu o zi în urmă, gătea și după ce mâncau, Mom își lua coșul împletit din nuiele, își acoperea capul cu o pânză subțire albă și la 6 ieșea din blocul cu două etaje unde locuia. Cu toate că era dimineața devreme, strada era aproape plină de oameni. Mom trebuia să se strecoare printre ei, cu coșul așezat pe cap, privindu-le de fiecare dată fețele arse de soare, cu riduri adănci care se desenau în carne și uneori, asta o întrista cel mai tare, cu privirea stinsă, ca și cum sufletul care locuise o dată acel trup se hotărâse să emigreze prematur. Dar Mom își alunga repede din minte găndurile negre, oamenii săraci ca ea nu-și permiteau luxul de a zăbovi prea mult în întuneric. Era întreținerea care trebuia plătită, apa care deși mâloasă, fiartă de două ori se putea bea, taxa pentru taraba ei, dar mai ales își dorea din tot sufletul ca la începutul anului să-i poată cumpăra Dolei o uniformă nouă și o pereche de pantofi...și mai era și Obasi. Mom făcuse doar două clase primare , atât cât să-i ajungă să știe să scrie și să citească, dar pentru Obasi își dorea mai mult. Reușise să-l țină în școală până în clasa a VIII -a , o performanță pentru cei din neamul lor. Acum Obasi implinise 18 ani și putea să dea examenul pentru carnet de mașină. Un șofer căștiga și 150 de euro. Găndul la banii mulți o amețea de fiecare dată pe Mom și-i desena pe față un zambet misterios ce o făcea să reziste ,aproape cu bucurie, la căldura arzătoare a amiezei, la zumzetul muștelor care o gădilau neplăcut când i se așezau pe față sau la bădărănia precupeților care negociau la sânge suspectând-o de fiecare dată ca-i înșeală la cântar.
***
Vica nu dormise toată noaptea. Încercase să doarmă, dar nu reușise. Așternutul era căzut neglijent pe podea, iar ea se întinsese direct pe saltea cu mâinile și picioarele desfăcute ca un înger de zăpadă grăsuț și trecut de prima tinerețe. Un lanț de ghinioane insuportabile se abătuseră asupra ei în ultimele săptămâni. Fata doamnei Consuela, pe care o urâse din prima clipă, îi explicase într-un mod condescendent, aproape badjocoritor, că serviciile ei nu mai sunt necesare. La sfârșitul lunii i se încheia contractul de muncă și trebuia să elibereze camera de la parter în care locuise timp de doi ani. Bătrâna de care avusese grijă, doamna Consuela, se îndrepta acum în linie dreaptă către Creator. Vica nu era în mod deosebit o persoană religioasă, nici măcar spirituală, dar din reflex, un reflex vechi dobândit în satul în care se născuse, uneori, se inchina atunci când în ochiul ei se contura pasager si involuntar o biserică. Dar atât. Cu toate acestea când iși aminti întâlnirea din seara anterioară cu "patroana" sa un val de ură sinceră porni din inimă, cuprinzându-i fiecare nerv , făcând-o să transpire. Si, pentru prima oară, în aproape patru decenii Vica se rugă. O rugăciune simplă, ca o coloană de foc care-i gădila talpa lui Dumnezeu. "Sa dea Dumnezeu ca Celeste să ardă în iad pentru eternitate! " Era în Italia de aproape 12 ani. Lucrase ca badantă aproape tot timpul, iar sâptâmânile în care era între job-uri le petrecuse pe plajele cu nisip mărunt din Sicilia. Nu simțise niciodată nevoia să se întoarcă în Pisica, un sat prăfuit din Dobrogea, fără drum de acces asfaltat unde oamenii făceu de sute de ani borșul de pește cu apă luată din Dunăre. Își amintea și acum cu repulsie fiecare uliță plină de burieni, cu nămol și miros de apă stătută după fiecare ploaie. Ba mai mult, o dată sau de două ori pe lună, se visa înapoi, la brațul viitorului ei soț care , în răstimpuri, o alinta cu câte o înjurătură zdravănă, de cioban crescut în mâlurile Deltei. Ultima oară, acum trei zile, se visase tot cu el, îmbrăcată în rochie de mireasă la căminul cultural din Pisica. Cu toate că fusese doar un vis, dimineața mai simțea încă gustul înțepător al prafului ridicat de picioarele agere ale nuntașilor și mirosul de ceapă amestecată cu vin din respirația bărbatului ei care, oarecum beat, îi suflase la ureche :"Vico, vine vremuri grele!". Avertismentul nu o tulburase prea mult, dar știa de la maica-sa ca dacă te visezi în rochie de mireasă ceva necurat se va petrece. Si chiar se petrecuse : patroana o concediase și, ca și cum universului nu-i fusese de ajuns acestă umilire și aerul condiționat de la parter se stricase fix acum, executând parcă o nouă instrucțiune dintr-un algoritm sumbru , menit să o strivescă asemenea unui găndac.
Cu o lehamite sporită de căldura înăbușitore , Vica decise să facă un duș. Doamna Consuela fusese diacnosticată cu Alzheimer în urmă cu un an. La început schimbările erau aproape imperceptibile: o lumină uitată la baie, o amintire răzleață despre o vecină din copilărie care fierbea în fiecare vineri compot de cireșe amare, o frază începută care nu mai putea fi terminată pentru că bătrâna uita încet, încet, cuvintele. Vica nu înțelesese mare lucru din explicația pe care Celeste i-o dăduse în termeni medicali referitor la modul insidios de operare a acestei boli cu nume nemțesc, parțial pentru că nu înțelegea termenii de specialitate, dar mai ales pentru că, în timp ce vorbea, Celeste își împingea cu aroganță ochelarii pe nas. Gestul ăsta o scotea din minți pe Vica - simbol al unei intelectualități pe care femeia o desconsidera cu ardoare. Vica terminate opt clase la școala generală din Pisica. Tatăl ei, un bărbat aspru, cu palmele tăbăcite de muncă, o apucase strâns de păr și o scuturase cu putere până când fiecare gând despre geografia care-i plăcea atât de mult și despre o viață nouă la unul dintre liceele din Galați i se scuturară fetei din cap asemenea unor fulgi împrăștiați zelos dintr-o cupolă cenușie de noiembrie. Vicâi îi plăcea să învețe, dar pentru a alunga disperarea care o paralizase în dimineața în care înțelesese cu certitudine că nu va pleca la liceu, se convinsese, cu o tenacitate de invidiat, ca educația nu este necesară pentru a fi un om important și începu ușor să deteste cultura în general, dar mai ales oamenii care beneficiaseră de ea. Asa că în acest moment ura ei dospită în timp își găsise catalizatorul : Celeste, doamna Celeste, care era notar public și care studiase la una dintre cele mai bune universități din Milano.
Pumnișorul gras al Vicăi se stranse cu ciudă îndreptându-se spre tavan către camera în care, printre cărțile ostentativ rânduite în bibliotecă, Celeste o concediase fără regrete. Când apa fierbinte a dușului îi udă părul cărunt, Vica se gândi că se descotorosiseră de ea ca de o scamă inestetică. Nimic nu contase pentru doamna notar: nici nopțile nedormite cănd trebuia să o păzească pe bătrâna Consuela care se mușca singurâ pana-i apăreau flori roșii în carne, nici orele petrecute cu răbdarea întinsă la maxim în care bătrâna se dezbrăca până la piele și ea trebuia să o îmbrace, cu calm, ca pe un copil mic, nici dimineața ploioasă în care o căutase înnebunită pe strazile din Bari pentru că într-un moment de neatenție uitase descuită poarta curții în care locuiau. Atunci Celeste îi scăzuse 200 de euro din salariu pentru neglijența.
Baia nu avu deloc darul să o învioreze, ba mai mult, se simți și mai moleșită decât înainte. Își trase un capot verde de atlas pe care-l cumpărase cu un discount frumușel de la niște indieni ce veneau în fiecare sâmbătă la târgul itinerant de la marginea orașului. Aproape că se târî pe scări către camera bătrânei. Urma o nouă zi în care trebuia să-i schimbe scutecul, să o spele și să încerce cumva să-i dea de mâncare. Consuela, de când uitase să vorbească și doar icnea în răstimpuri, dobândise o forțâ extraordinară și acum Vica trebuia să recurgă la toată energia ei pentru a pune la pământ trupul firav al bătrânei a cărei piele uscățivă mirosea asemenea unui pergament prăfos din întunecatele încăperi vrăjite ale marilor piramide. Femeia deschise ușa și constată în gând ,ca în toate celelalte zile ,că încâperea Consuelei cu draperiile trase ascundea, în semiobscurul său, un parfum discret de moarte.
Când se aplecă să-i dezlege bătrânii legăturile care o împiedicau să se automutileze, Vica se gândi că până la urmă există și o rază de speranță în tot coșmarul ăsta care năvălise peste ea. O vacanțâ de câteva sâptămâni o să-i dea timpul necesar să-și îmbogâțească contul de tiktok...la urma urmei, ea nu era în nici un caz o badantă, ci creatoare de conținut.
***
Obasi coborâ în grabă scârile. Avea senzația că astăzi mai mult ca niciodată întârziase. La ieșirea din bloc începea o alee cu pietriș colțuros, de diferite mărimi, în care zăceau peturi de culoarea ruginii, doze de aluminiu amestecate cu cârpe colorată și o mulțime de fiare contorsionate ca și cum soarele arzător al Africii coborâse pe pământ pârjolind metal și suflete de oameni deopotrivă. Aleea coti brusc la dreapta și Obasi se trezi într-o mare de oameni gălăgioși care se fereau sprinten din fața unor microbuze galbene ce luceau în lumina dimineții ca un roi de bondari imperiali. Oamenii, ca niște mărgele viu colorate, mașinile care-și croiau loc printre ei, tarabele ce păreau să se prăvălescă peste caldarâm păreau un balet a cărui muzică cadențatâ se compunea din claxoane, țipete, râsete și înjurături scuipate printre dinți.
La două strazi de piață, Obasi trecu prin despicătura unui gard de tablă, sări cu îndemânare un altul din plasă oțelită și ajunse într-o fundătură cu două porți de metal verzui. O sonerie rudimentară se auzi ca o goarnă răgușită. Un bărbat cu fața murdară de funingine și barba încâlcită îi zâmbii generos lăsând să se vadă o gingie lată, puțin purulentă, de care mai atârna, sfidând parcâ gravitația, un ciot de dinte cariat:
Cam târziu Obasi ! Bâieții lui Chinara sunt deja pe teren de la 4 juma. A venit un transport aseară, douâ tiruri noi nouțe!!! Cică-s de peste ocean. Bărbatul iși petrecu limba pe dintele rupt. Hai că-ți dau un pont, da te costă...
Obasi scoase din buzunarul hanoracului un pachet Camel aplatizat. Îl privi pe bătrân și scoase o țigară...
Îți mai dau una dacă informația e bună!
Lângă baraca cu fier vechi s-au descărcat 16 cutii. Băieții lui Chinara au început să le desfacă imediat, dar era încă întuneric. I-am auzit vorbind. Au găsit cel puțin 20 de tablete aproape noi și mai multe laptopuri cu piese întregi. I-am lăsat până cand au început să care marfa la camionetă, m-am ascuns și am tras în spatele barăcii una dintre cutii. Io nu mă pricep la treburi "d-astea" și nici nu știu cu cât se le vând , dar tu te pricepi și ai și cui să le dai. Ce zici, facem o afacere?
Se chinui să zâmbescă. Osabi se bucură, dar nu lăsă ca bucuria să i se citească pe chip. Își puse degetul la buze și-i mai întinse știrbului o țigară, semn că afacerea se parafase. Trebuia doar să aibă mare grijă să nu dea peste Chinara. Chinara era un bărbat înalt, tatuaje înverzite de timp îi coborau până la pântecul care o dată, se spunea fusese plat, cu mușchi definiți. Luptâtor temut de MMA se păcălise și acceptase să intre în lumea meciurilor în cușcă. Banii erau mulți, iar el era de neînvins, doar câ, din prea mult zel, într-o noapte i-a zdrobit tâmpla adversarului. Omul a căzut ca secerat la pământ, cu un firicel de spumă roșiatică în colțul gurii. Impresarul lui, cu conexiuni atât în lumea mafiotă cât și în poliție, l-a abandonat imediat. Conturile i-au fost golite , iar Chinara a primit un avocat din oficiu care a pledat vinovat. Omor din culpă, cu circumstanțe agravante. Chinara a făcut 10 ani și 5 luni. Cei care-l cunoscuseră înainte nu l-ar mai fi putut recunoaște acum : o umbră palidă a luptătorului de altă dată, mult mai firav, dar purtând în vene o furie turbată care-l făcea să se trezească noapte de noapte cu dinții încleștați și un strigăt mut captiv în gâtlej. Chinara nu abandonase însă gândul la o viață mai bună. Își racolase aproape 30 de băieți tineri, zvelți , cu putere de muncă și inimi obediente. Când terminau de scormonit prin gunoaile tehnologice ale civilizației occidentale drepte și democrate, Chinara îi antrena personal la o sală de sport pe care o închiriase lângă Groapă. "Cațeii" lui Chinara, cum le spunea Osabi, erau dresați bine și parcă spiritul viciat al pușcăriașului se cuibărise ca un parazit în sufletul lor și începea încet, dar sigur, să le întunece privirile nu de mult limpezi.
Osabi se uită în jur, calea către baracă părea liberă. Începu să fugă cu pași săltați având grijă să nu facă zgomot. Undeva în stânga se vedea un grup care tria marfa . O grămadă mare de cabluri încolătăcite ca niște șerpi negri se formase deja în spatele căutătorilor. O altă grămadă mai mică era din tastaturi, iar o a treia din monitoare cu cristale lichide sparte. Întodeauna pe Osabi îl uimise dexteritatea cu care căutătorii selectau deșeurile. Era o cursă contra cronometru; cine reușea să plece cu cât mai multe gunoaie ce putea fi reutilizate. Nu reușise niciodată să scoată mai mult de 20 de euro într-o zi. Auzise legende despre căutători cu experiență care puteau să scoată până la 50 de euro pe zi. Osabi nu întâlnise însă niciodată un astfel de om, dar ce știa cu certitudine era că băieții lui Chinara reușeau să scoată pentru "antrenor" chiar și 300 de euro. Osabi mai știa că cel puțin doi dintre "căței"nu lucrau, ci patrulau în Groapă, iar când cineva găsea ceva de valoare aveau grijă ca acel ceva să ajungă în posesia lui Chinara.
Osabi ajunse în spatele barăcii respirând greu. Sprintul îl costase : simți o durere ascuțită la baza spatelui. Se întoarse spre cutia înaltă din carton gros și-l văzu rezemat de ea pe însuși Chinara. Osabi hotărâ că astăzi, clar, nu era ziua lui norocoasă.
***
Vica se analiză în oglindă în timp ce-și spăla mâinile. Părul de un gri lucios brăzdat în răstimpuri de șuvițe albe stătea zburlit în toate direcțiile, desfăcut parțial din elasticul roz cu care și-l prinsese. Doamna Consuela fusese astăzi și mai necooperantă decât de obicei. Se zbătuse spasmotic când încercase să-i vâre pe gât iaurtul împrăștiindu-l pe podea, pe fața și părul Vicăi. Vica o împinse pe pat, o legă și bodogănind, trânti ușa. Ce rost mai avea să se chinuie. Bătrâna nu mai era decât un animal atins de demență. Dacă murea mai repede era o binecuvântare și pentru ea și pentru familie. Aveau dreptate ăia din țârile nordice cu eutanasierea. Era justificabil și din perspectivă economică: oamenii bolnavi nu mai produc plus valoare, ci doar consumă din resursele societății, de la oamenii sănătoși și cu randamentul muncii optimizat asemenea ei - oameni plătitori de taxe și cu frică de Dumnezeu care dintr-un bun simț elementar nu se îmbolnăvesc ca să nu suprasolicite sistemul medical! "Câtă obscenitate în morțile astea amânate artificial!!!" gândi Vica.
Ajunse înapoi în cameră. Un miros înțepător de transpirație acră îi asaltă simțurile. Vica se grăbi să deschidă geamul. Încă mai avea iaurt în păr. Se frecă riguros cu un prosop umezit. În timp ce se privea în oglindă, Vica își remarcă albastrul rece al ochilor. Întodeauna se considerase o femeie frumoasă. Cu fața smeardă, rotundă, ochi mari de culoarea cerului de primăvară și buze pline care se arcuiau într-un zâmbet jucăuș , femeia ațâțase multe imaginații în anii tinereții și, îi plăcea ei să creadă , nici acum nu era de lepădat.
Vica era pasionată de tehnologie , iar când apăruse Tik-Tok-ul își spusese că asta era șansa ei . Șansa ei să iasă din anonimat, să se afirme, să devină o persoana importantă și să dovedească lumii întregi că educația chiar nu contează, că poți fi creativ indiferent la câte școli ai studiat...sau nu. Își spunea că ceea ce făcea ea aducea fericire în inimile oamenilor și asta era tot ce conta. Avea aproape 12 000 de urmăritori și-și crea conținutul cu ajutorul unor aplicații pe care cu încăpățânare le învățase singură, folosindu-și intuiția și cunoștiințele precare de limba engleză.
Telefonul pulsa verde ceea ce însemna că era încărcat la capacitate maximă. Aseară târziu postase un video nou. Când îl luă în mâna simți un val de adrenalină ce avu darul s-o trezească definitiv. În momentele în care verifica numărul de like-uri sau coment-urile avea aceeași senzație ca a unui copil în dimineața de Crăciun. Se simțea văzută, auzită, dar mai ales iubită! Lumea aia plină de culori și sunete era ca o șcenă în care Vica evolua grațios în fața a mii de persoane purtând skin-uri caraghioase sau sexi în "cuibul"cărora putea fi oricine: Cleopatra în îndepărtatul Egipt, o cadână care se unduia asemenea unei trestii pe o șcenă imaginară cu draperii somptuoase , o felină umanoidă care repeta versurile lui Guțâ mixate pe muzică house. Ultimul video uploadat era un skin nou care-i plăcuse mult. O față de pâpușă rusească, cu obrajii rotunzi , pudrați excesiv, cu pârul negru strâns în codițe japoneze și un kimono brodat în curcubee electrice, dansa în timp ce inimioare roz pulsau succesiv în ritmul muzicii.
Capul supradimensionat al pâpușii mai păstra din trasăturile Vicâi doar nasul cârn și ochii albaștrii. Ochii ăștia îl cuceriserâ pe tovarășul șef de sală de la cantina muncitorească unde, la 18 ani, Vica se angajase ca bucătăreasă uitând, printre mirosurile de ciorbă și pește crud eviscerat proaspăt, de visul ei de a deveni profesoară de geografie. Tovarășul mult mai în vârstă ca ea era scund, mereu transpirat din cauza burții grase pe care o afișa cu ostentație, semn al unei bunăstări implicite, cu început de chelie și vorba repezită . Toate astea nu contaseră însă pentru Vica, deoarece Tovarășul era și secretar de partid în comuna Pisica și toți oamenii când îl întâlneau pe stradă își plecau puțin capul în semn de respect, ba mai mult, intelectualii sau "șobolanii de bebleotecă" cum îi numea Tovarășul îi știau de frică. Îi știau de frică mai ales pentru ca Tovarășul era un aprig luptâtor împotriva dușmanilor de clasă. Reușise chiar să-l trimită la Poarta Albă pe învățătorul din sat, un bătrânel încăpățânat și reacționist care, în ciuda avertismentelor repetate ale secretarului de partid, insista să le vorbească elevilor de clasa a treia despre bunatatea lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că era un neobosit apărător al egalității proletare, Tovarășul își consolida sistematic influența civică și politică trimițând la județ porci crescuți în praful cleios al Dunării, moruni, nisetrii și borcane cu icre negre pe care le confisca, pe bună dreptate, de la pescarii săraci ce încercau să "facă ciupitură în avutul obștesc". Combinația aceasta de calități făceau din Tovarăș un individ particular, vânat constant de țârăncile cu brațe vânjoase, căsătorite, cu copii agâțati de gâturile late de la atâta cosit, cu sânii tari și batice colorate , coborâte parcă de pe frescele laudative ale pictorilor ce desenau pretutindeni avântul comunist. Astfel , în ziua în care Tovarășul o apucase strâns de braț și cu o privire pătrunzătoare îi spusese sa vină la el în birou, Vica nu ezită. Adulterul Vicăi se comitea des, de cele mai multe ori fiind însoțit de praf, paie sau scânduri incomode din lemn tare și avea și o dimensiune olfactivă: miros de saramură sau ceapă amestecată cu rachiu sau , mai rar, un miros puternic de parfum greu, uleios adus, după spusele Tovarășului , din import. Epopeea erotică se terminase însă brusc, soțul Vicăi aplicându-i acesteia o corecție care rămăsese de referință în analele micuței comune de la malul Dunării. Ca un serviciu pentru toate plăcerile asudate pe care i le oferise, Tovarășul își exercită temuta influența și îi găsi Vicăi un loc de muncă la o filatură din apropierea Brăilei. Acolo rămâsese până la Revoluție și tot de acolo, părâsindu-și garsoniera luată în chirie, Vica plecase în Italia să-și împlinească mult amânatul destin.
Rememorarea momentelor petrecute în compania Tovarășului îi treziră Vicăi nostalgii. Trecuse mult timp de când nu mai fusese iubită așa. Cu gândurile împrăștiate, Vica "scrolla" printre "comment-uri". Nimic special...inimi, like-uri, inevitabilii "haters". Exact înainte de a-și închide telefonul un ultim comment îi atrase atenția. Inima îi bătu cu putere și un fior îi traversă trupul; comentariul era de la un utilizator care avea ca poză de profil o imagine cu Brad Pitt. Femeia scotocii printre perne cu nerăbdare, deschise sertarul noptierei și in final își înhăță cu înfrigurare ochelarii ascunși după lampa de veghe. Citi silabisind pentru că mesajul era în engleză :"I ,Brad Pitt, inviat you to join our VIP Club. You have been selected to be part of an elite group of people. Write back to me if you are interested! With consideration, Brad Pitt." Vica scăpâ telefonul din mână.
***
Chinara scuipă scurt și pe față i se contură un zâmbet enigmatic. Tăietura care se întindea de la ochiul stâng până la buză, amintire cicatrizată a anilor petrecuți în pușcărie, se încreți neplăcut.
Te-ai mai gândit la ce-am vorbit? Făcu o pauză de câteva minute și văzând că Osabi se încăpățâna să nu-i răspundă, continuă cu o voce domoală, cu inflexiuni joase, aparent prietenos. Nu te-ai săturat să scormonești prin gunoaie? Un băiat cu știință de carte ca tine nu ar trebui în fiecare zi să se spetească muncind...și nici măcar nu știi ce găsești, câte un hard-disk folosit sau o tastatură în care bateriile vechi au ruginit...câțiva bănuți cât sâ nu mori de foame. Chinara își miji ochii, iar glasul deveni brusc amenințător. Sau mai de grabă ești egoist?! Preferi să o lași pe mama ta, bătrână și bolnavă să vândă fructe putrezite scârbelor alora de turiști, pe nimica toată... Cât crezi că o s-o mai ducă? Ca să nu mai vorbim de sora ta. Zi de zi aceiași papuci ponosiți, cu rochița pe care maică-ta o spală în fiecare seară, mereu la mila unuia sau altuia să-i dea o bucată de ceva dulce! În ritmul ăsta n-o să termine nici măcar cinci clase. Credeam că vrei o viață mai bună pentru ele.
Osabi nu știa ce să-i răspundă. Detaliile pe care Chinara le cunoștea despre familia lui avură darul să-l îngrijoreze. O urmărise pe Mom...? De unde știa de micuța Dola și ce vroia mai exact de la el? Osabi auzise zvonuri că, pe lângă afacerea de la Groapă, Chinara mai avea o operațiune mult mai profitabilă, dar periculoasă pentru că nimeni nu știa cu certitudine ce se petrecea într-una din anexele de la vechea topitorie transformată acum în sală de antrenamente. Unii speculau că Chinara clona carduri sau clona pagini de web oficiale pentru a goli, apoi, conturile amărâților care se lăsau păcăliți. Orice ar fi fost, era cu siguranță ilegal.
Văzându-l că ezită, Chinara continuă:
Uite ce zic eu, mai bine vezi cu ochii tăi despre ce e vorba și te hotărăști la fața locului.
Mânat mai mult de o curiozitate pe care nu și-o putea stăpâni, dar și din cauzâ câ sesizase amenințarea subtilă din vorbele pușcăriașului, Osabi încuvință. Chinara îi făcu semn să-l urmeze și se urcară amândoi într-un jeep de teren care demară în trombă.

***
Vica mai citi o dată și încă o dată mesajul. Corpul rubensian cu piele ciocolotie se acoperi iar de o peliculă de transpirație lipicioasă. Mâinile îi tremurau atât de tare că abia reuși să caute și să vizualizeze profilul de la care primise mesajul. Cu înfrigurare începu să deschidă una câte una postările lui Brad Pitt. O grămadă de poze cu actorul, unele din filmele în care jucase, altele care păreau să fie făcute în intimitatea casei sale, împreună cu prietenii sau la diferite evenimente mondene. Erau și cateva filme de scurt-metraj în care actorul ținea un discurs oarecare sau se găsea la decernarea premiilor Oscar sau, pur și simplu secvențe din filmele lui, care-l făcuseră atât de cunoscut.
După două ore în care aproape că uitase să mai respire, Vica închise Tik-Tok-ul. Însfârșit i se întâmpla! Era MOMENTUL ei, momentul ei pe care-l așteptase toată viața. Acum, când avea să pășească într-o lume la care doar visase, dar căreia știuse în secret că-i aparține de drept , Vica avu un moment de revelație năucitoare. Toate evenimentele existenței sale mediocre, toate durerile și umilințele trăite se metamorfozau în ochiul interior al sufletului său într-un fir argintiu nevăzut care, cu perseverență, o adusese în punctul ăsta de cotitură, asemenea unui prostovol magic în mâinile unui pescar divin. Închise ochii și dădu delete, fără nici o remușcare tuturor întâmplarilor de care nu era mândră și care, în fapt, o transformaseră în ceea ce era acum. Senzația de foame permanentă din copilărie, eterna pâine cu gem de prune învelită în foi de ziar pe care o primea ca pachet în fiecare zi de școală, bătăile tatălui său, bătăile soțului ei și răcnetele lui care o urmăreau în privirile oamenilor din satul prăfos în care locuise, prima bătrânâ care-i murise în brațe cu ochii holbați și gura căscată, mormanele de scutece pentru adulți pe care le arunca în saci menajeri, mari, negri și cu miros de hazna, privirile pline de dezgust ale patroanelor sale, palmele late cu jeg sub unghii ale Tovarășului care-i frământau carnea în vreo cameră sordidă cu mugegai înflorit pe pereți, toate, dar absolut toate, se evaporau încet din memoria Vicăi, lăsând loc pentru visele noi-nouțe despre șampanie, manichiură, tineri chipeși și bărbați eleganți, mașini scumpe, dar mai ales priviri admirative, aproape geloase venite din partea oamenilor de rând, a oamenilor care nu contau în aceeași măsură ca EA.
Brad Pitt o alesese pe Ea, pe Vica, să facă parte din selectul club VIP alături de vedete din lumea întreagă pe care avea să le întâlnească și care, după cum explica invitația, aveau să-i ofere suport financiar și, spera Vica, o rampă de lansare pentru a deveni influencer la nivel mondial. Dubiul inițial pe care-l avuse în legâturâ cu veridicitatea profilului se estompase considerabil începând din momentul în care inteligența logico-matematică pusese stăpânire pe partea frontală a creierului ei. Ce făcea ea pe Tik-Tok era ARTĂ! Era material de nișă! Întodeauna simțise că era specială, un spirit tânăr a cărui creativitate depășea limitele cotidianului. EA se reinventa constant, EA era dovada vie a faptului că vârsta e doar un număr, o etichetă care nu are legătură cu spiritul. Și cum spiritele înrudite gândesc asemenea i se părea mai mult decât logic ca un artist desăvârșit ca Brad să-i recunoască geniul și să-și dorească să o promoveze, s-o evidențieze, să facă din ea o nouă stea pe firmamentul unui public avid de modele.
Completă aproape mecanic datele care-i erau solocitate pentru a intra în posesia cardului VIP. Abia târziu în noapte, în timp ce se zvârcolea în pat, fără putința de a adormi, Vica realiză că acum Brad avea informații foarte personale despre ea, inclusiv numărul ei de telefon. Gândul care o făcu totuși să adoarmă era un gând fantomatic, cinematic, aproape cu accente de telenovelă spaniolă: Brad venise în România în anii 90. Îl iubise mult în Dallas, iar în Troia...Vica simți o căldură plăcută în pântecul supradimensionat. Îl văzuse de la aproximativ 50 de metrii. Pentru o secundă care-i păruse o eternitate privirele lor zăboviseră înlănțuite. Vica se consolase cu ideia că bărbatul Brad o plăcuse, dar soarta, haină, îi despărțise asemenea perdelei de moarte care coborâse asupra Julietei în clipa fatidică a morții tragice, dar de altfel stupide, a lui Romeo. Acum avea certitudinea că erau meniți să se cunoască...și, poate, în cel mai minunat dintre șcenariile posibile, și pentru el secunda aia magică fusese un catalizator puternic, asemenea unui paratrăsnet viril prin care Universul fecunda perpetuu Pământul. Visul lucid al Vicăi continuă pentru puțin timp în cheie logică : Brad o văzuse atunci la București, circumstanțele nu-i permiseseră să-i vorbească, dar el plecase cu imaginea ei scrijelată în suflet. Căsătoriile lui nu însemnaseră nimic, pentru că mereu Brad o avusese salvată undeva într-un colț de suflet așteptând ca subtila geometrie a hazardului să i-o poarte în câmpul percepției. Și acum, după aproape trei decenii destinul și algoritmii Tik-Tok-ului îi aduseseră față în față. Visul degeneră apoi pe nesimțite într-o secvență încărcată de dramatism din Troia în care Vica juca rolul lui Bryseis, iar Brad o poseda cu pasiune, mirosind a mir și smirnă aduse special pentru ei din primele zile ale Creației, din colțul stâng al Raiului, la mai puțin de doi metri de infamul șarpe ghemuit conspiraționist în Pomul Cunoașterii Binelui și al Răului.
***
Osabi încă se întreba ce căuta acolo. O cămăruță micuță care mirosea intens a fum de țigară ieftină. 20 de bărbați de diferite vârste scriau mesaje pe telefoane. Încrâncenarea din cămăruță era atât de reală încât se putea simți visceral. Cu sprâncenele încruntate, strângând în mâini telefoanele, bărbații scriau.
După cum vezi noi oferim vise! Vocea lui Chinara semăna cu vocea intendentului care-i însoțise în clasa a patra la Planetarium. Didactică , fară pic de emoție, o narațiune detașată care povestea despre cum merg lucrurile în Lumea Reală. Sunt atâți de mulți oameni care se simt singuri...fără scop, INUTILI, fără aspirații și fără capacitatea de a-și îndeplinii fanteziile. Oameni care lâncezesc! Nu se știu nici măcar văzuți sau auziți, sunt asemenea unor marionete adormite pe care un maestru iscusit le manipulează ca să creeze un scenariu captivant, sordid, hilar sau dramatic. Noi suntem păpușarii, noi suntem cei care, pentru câteva zile, transformăm un coșmar recurent într-un vis umed, plin de promisiuni, un vis care niciodată nu devine realitate, dar care le dă amărâților o gură de oxigen, necesară să mai supraviețuiască câteva nanosecunde într-o lume ostilă, într-o lume care i-ar avorta discret și fără regrete dacă Dumnezeul tău și al altor miliarde de oameni nu ar fi atât de îndurător, de iertător, într-un cuvânt...atât de slab! Acum e Momentul tău: creează-ți propria poveste, propria poveste de iubire! Îndragostește-te, simte, suferă, fă ce ai de făcut ca să-mi aduci bani în cont! Chinara își țuguie buzele într-o grimasă dizgrațioasă. Uite, tonul vocii lui nu promitea nimic bun, uite, avem o... se întoarse către Osabi și-l făcu complice cu ochiul, o speță mai specială...îți dau următorul scenariu: ești Brad Pitt...te-ai îndragostit de o femeie trecută de prima tinerețe, Chinara flutură oarecum plictisit din mâna, ești un bărbat care iubește o femeie, ba mai mult TREBUIE să fii persuasiv! Trebuie s-o convingi că o iubești sincer. Încă , trebuie s-o faci să aibă atât de multă încredere în tine încât să-și deschidă portofelul. Totul inofensiv! Ea are fantezii tumultoase cu orgasme mentale de o intensitate nebănuită, iar noi câștigăm! Totul , dragul meu Osabi, în lumea asta coruptă se plătește! Ține minte, dragule, TOTUL, dar absolut totul se plătește!
Chinara zâmbi, dar Osabi se gândi că, probabil, ăsta fusese zâmbetul primordial pe care Satan il aruncase lui Dumnezeu în momentul Primei Trădări. Osabi deveni curios! Nu simțise niciodată iubire împărtășită. Era , pentru el, ceva cu totul nou...era o provocare și o dorință ascunsă. Era, își spuse Osabi, o cale elegantă și delicată spre o viață mai bună în care sora lui, Dala, se ducea la liceul sanitar, iar Mom nu mai trebuia nici o secundă să stea în soarele lichefiat al Africii! Osabi își arcui spatele lat :
Ce trebuie, mai exact, să fac?
***
Vica dormise puțin spre deloc. Ultimele două săptămâni din viața ei fuseseră opendulare intoxicantă între agonie și extaz. Din cauza oboselii , frânturi de vis se amestecau neplăcut cu evenimentele din viața reală. După ce completase cu datele personale formularul pentru dobândirea cardului VIP, universul, așa cum îl cunoscuse ea până atunci, încetase să mai existe. Visul sau mai exact basmul în care se trezise începea ca orice basm care se respectă cu inevitabilul "A fost o dată ca niciodată...". A fost o dată un telefon care, exact la ora trei dimineața, a început să vibreze, semn că cineva îi scria pe Whatsapp. "Nu cineva..."se corectă Vica. " Brad, Brad începuse să-i scrie pe Whatsapp. Inițial, dialogul se menținuse în limitele unei amiciții inofensive. Brad îi scrisese că fundația pe care o conducea se ocupa de descoperirea de noi talente, că urmărise cu entuziasm postările ei de ceva vreme și acum se decisese s-o contacteze. O mai atenționase că nu va găsi numele fundației pe Internet, deoarece, fiind un club atât de secret, membrii săi, dar mai ales cei din conducere doreau să rămână anonimi pentru marele public. Îi explicase cu răbdare că inițial va participa la diferite evenimente mondene unde se va întâlni cu celebrități care, după un timp îi vor facilita financiar și prin alte moduri, ascensiunea către un nou statut : acela de vedetă de renume mondial. Asta se întâmplase în noaptea a șaptea a basmului. În dimineața următoare Vica-i solicită patroanei sale o întâlnire de urgență. Cu ochii tulburi și roșii de nesomn, cu vocea puțin spartă din cauza emoției care-o stăpânea, încercând să pară detașată și elitistă, Vica îi spuse lui Celeste, doamnei notar Celeste, "să se ducă dracului și ea și baba aia nebună care-i era mamă și să aibă grijă că demența se moștenește" și, ridicând un deget bont, acuzator, o informă pe doamna notar care o privea năucă "că ăsta-i doar începutul și că o să mai audă de ea, ba chiar, o să vină o vreme când ea, Celeste, se va lăuda că a avut șansa, onoarea să o cunoască. Mai exact, să cunoască un om atât de important". Trântitul ușii din actul final reprezentă o încheiere dramatică bine cântărită a micii piese de teatru pe care Vica alesese s-o pună în scenă.
Profitând de confuzia creată, Vica își luă bagajul și plecă fără să se obosească să spună "la revedere". Se mută într-o garsonieră cochetă, la trei străzi depărtare de locul unde lucrase și-și reluă netulburată basmul pus pentru scurtă vreme pe hold .
Dintr-un motiv pe care Vica nu-l înțelegea, dar care nu prea conta cu adevărat, Brad îi scria numai noaptea. Conversația își schimbase într-o oarecare măsură tonul, iar Brad era cel responsabil de acestă schimbare. În a zecea noapte a basmului, Vica adormi cu telefonul în mână. Surescitarea din ultimele zile și faptul că nu se odihnise cum trebuie, o făcură să cadă într-un somn profund, fără vise. Astfel conversația se întrerupsese abrupt, dar, spre surprinderea Vicăi, Brad nu se supărase, ba mai mult, după cavalerescul "noapte bună!", la câteva minute bune, semn că-și cântărise cuvintele îi mai scrisese "Te sărut dulce pe frunte, dacă-mi permiți!" și ca insinuarea să fie perfectă, pecetlui conversația cu un emoticon care răspândea inimi animate. Cu sufletul fremătându-i de emoție adolescentină, Vica îi răspunse timid :"Îți permit, Brad!". Nu "domnul Pitt" cum i se adresase până acum, doar Brad. Zăbovi aproape jumătate de oră căutând cu atenție printre emoticoanele aplicației. În final, dezamăgită de opțiuni, alese un trandafir alb și două buze întredeschise de un roșu aprins. Apăsă pe butonul de send gândindu-se că Meta lui Zuckerberg nu inventase încă o descriere grafică a sentimentelor care năvăleau peste ea ca o turmă de bizoni albi într-un decor ancestral.
***
Osabi prinsese din mers micile secrete ale "meseriei". Acum înțelegea de ce Chinara insistase atât: avea nevoie de oameni care știau să scrie corect în engleză, restul rămânea la latitudinea lui, cât de eficient era depindea strict de limita propriei creativități. Trecuseră aproape trei săptămâni de când își începuse "strategia"cum o numea cu ironie Chinara. Era un crescendo. La început trebuia să câștigi încrederea "clientului". Osabi se ferea de cuvântul "victimă", nu-l rostea nici măcar în gând. Chinara avusese dreptate : Osabi crease pentru femeia asta bătrână, uitată probabil de toți, o poveste demnă de Walt Disney în care Cenușăreasa devenea brusc o prințesă frumoasă, iar mormanele de scutece pentru adulți se transformau într-o caleșcă magică ce o purta către palatul de cleștar și prințul mult visat. O regie calculată care oferea o experiență unică asemenea jocurilor cu VR, iar Osabi știa mai bine ca oricine că experiențele unice se plătesc cu bani grei. Vica urma , la sfârșitul scenariului, să achite nota de plată.
În ziua 31 a basmului, după nesfârșite converații punctate mai mult decât era necesar cu inimi, pupici, lacrimi de bucurie și flori virtuale, Vica îi ceruse o dovadă certă a faptului câ vorbea în adevăr cu Brad Pitt, starul de cinema și bărbatul adulat de milioane de femei. Solicitarea fusese făcută timid, dar ferm. Osabi se panică. Era încă nou în meseria asta și turnura bruscă pe care o luase discuția îl lăsă oarecum descumpănit și trist. Tastă cu dexteritate :"Vica, dragostea mea, nu ai încă încredere deplină în mine?!" Sad face emoji la sfârșit. "Nu pot să cred, după câte am împărtășit împreună...suspiciunile tale mă dor..." și ca să mai tragă de timp adăugă un "vorbim când îți revii" și închise conexiunea la Internet.
Stai liniștit, Chinara se juca cu un spinner argintiu. Avem o procedură bine stabilită pentru tipul ăsta de situații. Du-te la Usman, te rezolvă el.
Usman , cu spatele lat, mereu morocănos, cu un chiștoc de tigară stinsă în colțul gurii și mestecând zgomotos gumă cu nicotină, îl rezolvă în mai puțin de 20 de minute:
Tu ești cu șcenariul Brad Pitt, nu?
Osabi încuviință.
Nu-ți face probleme, toate cer mai devreme sau mai târziu o garanție, dar din experiența mea nu prea contează ce le oferi. Până acum au devenit dependente de senzațiile pe care le simt ...asta-i o vrăjeală făcută să le convingă și mai mult că ceea ce li se întâplă este real...în punctul ăsta sunt în stare să creadă orice. Asta ar trebui să fiesuficient!
Usman îi întinse o bucată de carton lucios pe care o scosese din imprimantă. Era un permis de conducere cu numele și poza actorului. Grija pentru detalii arăta că cineva se străduise mult ca permisul să pară autentic.
Fă-i o poză și trimite-i lui iubi, mormăi Usman. Și încă ceva: las-o câteva zile să fiarbă în suc propriu. Nu-i mai scrie, i-ați o pauză. După asta ai să vezi că n-o să-ți mai ceară în veci nimic. Așa le dresezi!
***
Vica agoniza. Simțea cum creierul i se transformase într-o pâclă de plumb încins. Tâmplele îi zvâcneau în răstimpuri, iar ochii o dureau din cauza orelor nesfârșite de plâns. În ultimele trei zile nu mâncase aproape deloc. Ibricul cu zaț mucegăit zăcea aruncat neglijent pe măsuță. Nu găsise putere nici măcar să se spele. Brad întrerupsese orice formă de comunicare, mai mult era offline. Vica se cutremură gândindu-se că poate a pățit ceva rău, dar, se îmbărbătă singură : știrea ar fi făcut înconjurul lumii în câteva secunde. Îi scrisese sute de rânduri aproape ilogice pe care le ștergea temătoare după, își ceruse scuze pentru necredința ei într-o mie de moduri. Mesajele se pierdeau însă inutil în fundalul încărcat al Whatsapp-ului. Nu apărea a doua bifă! Nu apărea a doua bifă!!! Vica se luă cu mâinile de cap și începu să suspine mut, fără lacrimi. Ca să nu înebunească făcuse cu CapCut o serie de short-uri în care Brad zâmbea în diferite ipostaze. La sfârșit adăugase o ploaie de inimi mici albe sau steluțe care clipeau. Postase videoclipurile pe pagina ei de Tik-Tok. Așteptase cu răsuflarea tăiată să vadă dacă Brad reacționa. "Înnebunesc...înnebunesc" cuvântul se roti de câteva ori în cap și se sparse în oceanul de durere lichefiată care fusese cândva inima Vicăi.
Telefonul vibră. Femeia îl deschise cu grijă și citi cu înfrigurare :
"Iartă-ma, iubire! Afaceri urgente m-au smuls de lângă tine. Nu am avut semnal...au fost cele mai groaznice zile din viața mea" sweet emoji la sfărșit. Brad is typing. Vica așteptă cu răsuflarea tăiată. "Îmi pare rău că ne-am despărțit supărați...uite:"
Pe ecranul telefonului apăru poza unui permis de conducere la rezoluție maximă.
Întreg corpul Vicăi se destinse asemenea unui ghețar ce se topește încetișor sub razele toride ale unui soare prins în jocul încălzirii globale. Nu se mai obosi să se întrebe de ce în aproape două luni de basm, Brad nu o sunase niciodată pe cameră, nu mai conta. Brad-ul ei era acum aici, vorbeau, basmul sfâșiat se reînnoda estetic ca și cum niciodată nu fusese întrerupt.
Dialogul continuă și lucrurile deveniră și mai spectaculoase. Cuprins de remușcări, Brad dorea să-i facă un cadou. Ceva unic de bună credință care să-i arate Vicăi că în spatele vorbelor se aflau și fapte, "fapte de iubire" cum le numise el.
***
A venit momentul Cadoului! Chinara râse zgomotos. Să te vedem acum dacă ai ce-ți trebuie să aduci peștele la mal. Asta-i momeala...momeala care aproape niciodată nu dă greș.
Usman aduse din spate o cutie de carton lungă de aproape jumătate de metru. O trânti pe pardoseala uleioasă și o deschise. Lângă trei teancuri groase de dolari americani, stăteau îngrămădite în pungi de plastic convenient transparente o mulțime de bijuterii din aur și argint decorate cu diamante mari, jadeit, smaralde și opal negru. Osabi scoase un șuierat admirativ.
Hei ! Doar nu ești nătâng...e recuzită! Bijuteriile sunt de pe AliExpress, iar banii i-am printat azi dimineață. Usman, mândru de el, făcea poze cutiei rotindu-se în jurul ei în funcție de lumină. Oleacă de Photoshop : pierdem podeaua murdară, dăm luciu la aur, colorăm pietricelele și prințesa ta va avea cel mai minunat cadou din lume, marca Brad Pitt.
Editarea pozelor dură aproape două ore, timp în care Osabi se relaxă privind deșertul care se întindea în spatele topitoriei. Algoritmul pe care-l pusese la punct Chinara era simplu și elegant. Țintele se alegeau după câteva criterii de bază: să fie persoane singure, de preferință mai în vârstă, dar nu numai și "puțin plecate de-acasă". Profilerii grupului erau Bello și Sani. Pușcăriași recidiviști care-și făcuseră rodajul în psihologia umană pe stradă, de mici, înșelând oameni și supraviețuind nenumăratelor sentințe cu executare la care fuseseră condamnați. Usman se ocupa cu partea de tehnologie. El crea profile, documente false, edita poze și aduna informații vitale despre fiecare șcenariu în parte. Adamu era responsabil de trimiterea invitației VIP, de culegerea datelor personale, de backup-ul conversațiilor și de stocarea acestora într-o bază de date virtuală foarte ordonată și eficientă. Restul băieților erau "Momelele". Din momentul în care clientul își furniza numărul de telefon, singura responsabilitate a Momelelor era să creeze cu acesta sau aceasta un atașament emoțional ce le permitea mai târziu să-i manipuleze în direcția dorită de Chinara. Scenariul ajungea în mod inevitabil, dacă ținta era cooperantă, la momentul Cadoului. După , totul intra în linie dreaptă, iar responsabilitatea îi revenea lui Adebayo care se ocupa de transferuri bancare, deschiderea și închiderea rapidă de conturi și, nu în ultimul rând, de recuperarea cash-ului. Osabi era momentan una dintre momeli. Doamna Vica îi fusese repartizată după ce Adamu îi luase numărul de telefon. Trecuseră aproape două luni, iar Osabi se felicita în fiecare zi că-l urmase atunci pe Chinara. Zilele în care zgârma după vechituri în Groapă erau acum doar amintiri. Chinara era generos și datorită acestui fapt, Mom petrecea mai mult timp acasă, ba mai mult își permiteau să plătescă 10 dolari pe săptămâna ca micuța Dola să facă pregătire cu un învățător de la școala ei.
Osabi , hai! E timpul să-ți faci prințesa fericită!
***
Vica tremura de bucurie de câte ori își amintea de cadoul de la Brad. Nu spusese nimănui nimic despre aventura ei. Nu spusese nimănui nici despre darul care urma să sosească peste trei zile. Nu spusese nimănui nimic, în primul rând pentru că nu avea încredere în oameni, iar în al doilea rând nu-i venise nimeni în minte care să fie demn de a-i încredința povestea ei miraculoasă. Își făcu un selfie cu o mască nouă în stilul lui Lady Gaga : buze negre țuguiate și ochelari cu rame mari roz, sprâncene arcuite arogant și un guler de dantelă din epoca victoriană. Și SEND. În fiecare zi îi trimitea lui Brad câte un selfie. Petrecea în medie câte două ore, înlăturând micile imperfecțiuni, aplicând filtre, modificând luminozitatea, contrastul sau saturația culorilor. Bijuteriile pe care Brad i le dăruise avea să le folosească într-un album nou numit V.Reborn. Din cei 50 000 de dolari avea să-și cumpere outfit-uri extravagante cu care să-și întregească viziunea artistică. Totul, dar absolut totul era acum posibil.
Brad îi răspunse cu promtitudine. Brad is typing. "Un mesaj cam lung", gândi Vica...se întâmplase oare ceva? Nu se întâmplase nimic, o inconveniență de moment : pachetul cu cadoul mult așteptat se blocase în vamă la intrarea în Italia. Vica trebuia să plătească taxe vamale , "1300 de euro, o nimica toată!". Dar transferul trebuia realizat rapid, altfel risca să fie trimis înapoi în SUA, "și stiu cât de mult l-ai așteptat...daca-l scăpăm înapoi durează încă două săptămâni!!!" Love emoji.
Vica era o femeie de acțiune și acum era un moment în care nu trebuia să ezite. Își verifică aplicația bancară din telefon , mai avea 400 de euro și într-o cutiuță de bomboane belgiene ascunsă sub pat încă 1000 de euro în bancnote de 100. Brad, ca un gentleman desăvârșit, îi făcuse deja rost de contul vămii . Lângă garsoniera confort I a Vicăi era un birou MoneyGram. Femeia transferă încă 1000 de euro, făcu o poză chitanței și i-o trimise lui Brad.
Brad îi trimise o inimă care pulsa și scuzându-se se retrase din conversație pentru că trebuia să se ocupe de chestii urgente.
***
În fosta topitorie răsuna muzică de petrecere. Chinara și băieții lui sărbătoreau. Osabi încasase un comision frumușel de 15% din valoarea contractului. Acum că adrenalina dispăruse și afacerea se încheiase definitiv, Osabi era pregătit să se ocupe de noul client.
***

Căldura era asemenea unui fluid care se insinua în carnea trecătorilor toropindu-i și făcândui să arate ireal. Vica se șterse cu un șervețel întinzându-și machiajul. Funcționarul din fața ei o privea ca pe o persoană cu probleme mentale. "Nu există un pachet pe numele de Vica Zamfir!!!"Silabisise exasperat fiecare cuvânt , gândindu-se că asta o va face pe bărâna din fața lui să renunțe și să plece. Era deja a cincea zi de când femeia asta venea cu aceeași întrebare idioată și " nu, nu era nici urmă de pachet din SUA! Nu! Nici măcar în tranzit! și NU, NU, NU nici măcar nu figura vreo expediere pe numele ăla sau adresă ". Îi mai explică încă o dată înjurându-se în gând că nu-și luase concediu ca să scape de maniaca asta, își șterse ochelarii care din cauza căldurii se aburiseră și zbieră :"Următorul" și printre dinți: "doamnă obstrucționați buna funcționare a punctului vamal!!!"
Vica nu-și aminti cum ieșise. Cineva o apucase de braț cu blândețe, dar ferm și se trezii în fața vămii. Din oglinda peretelui o privea o femeie bătrână, dezorientată, cu gâtul plecat și machiajul întins asemenea unei măști triste din uitatele tragedii grecești. Degetele Vicăi se îndreptară spre telefon: "Poate daca-i modific conturul feții și aplic câteva filtre", dar își amintii brusc că încă nu se inventase tehnologia care să-i permită să augumenteze realitatea.
Undeva , în vederea periferică, i se păru că se materializează o claie de păr blond care încadra o față cu maxilare proeminente. Oare nu era totul virtual? Oare iubirea ei nu transformase realitatea într-un short de 13 secunde pe Tik-Tok, unde, în răstimpuri, capul frumos a lui Brad Pitt împodobit cu coiful din Troia apărea într-un loop demonic strigându-i : "I love you, honey-bee!".

Arcuș Bristena