Studiu de caz: Dilema intelectualității românești

Viaţa politică din România pune în evidenţă, prin evoluţia sa, nivelul din ce în ce mai scăzut al clasei politice. Este o diferenţă cu adevărat colosală între calităţile de premier ale lui Adrian Năstase şi cele ale stimatei doamne Viorica Dăncilă. S-a ajuns, deci, la totala compromitere a actului de guvernare, prin promovarea în prim plan a unor persoane care sunt în mod vizibil departe de a avea anvergura necesară.

Fără a intra în analize prea amănunţite din acest punct de vedere, ne rezumăm să menţionăm că, din cauza luptei pentru combaterea corupţiei, activitatea politică a început să fie vulnerabilizată, devenind din ce în ce mai periculoasă, mai puţin rentabilă şi în final mai puţin tentantă. Inteligenţele româneşti, câte au mai rămas, renunţă deci să coboare într-o arenă politică atât de plină de riscuri şi în cadrul căreia oricând ţi se poate inventa ceva, pentru a fi aruncat spre devorare în groapa cu lei săpată de Direcţia Naţională Anticorupţie.

Cei care în locul lor au, totuşi, curajul de a o face în continuare, în timp ce talentele politice de talia lui Crin Antonescu dispar misterios în umbră, sunt cei pe care ilustrul nostru intelectual, Andrei Pleşu, îi califică scandalizat ca fiind nişte derbedei. Credeţi, însă, că după ce acesta le-a strigat, cu o revoltă retorică, că s-a săturat de ei, aşa-zişii derbedei au luat-o la goană, speriaţi de talia impresionantă a marelui intelectual? Nicidecum. Înzestraţi cu un calm imperturbabil, aceşti derbedei şi-au văzut în continuare, liniştiţi, de treabă, ştiind că intelectualul nostru, sătul în general de realitatea românească, va căuta să se întoarcă cât mai repede la căminul său comod, pentru a-l apăra împotriva vecinei sale Florense, care a „customizat" România pitorească pentru a o transforma într-un instrument decibelic de tortură, fapt care-i perturbă în mod odios admirabila sa creativitate. (Dilema din 26 aprilie 2018).

Situaţia de mai sus este deosebit de reprezentativă şi iată de ce: Pe de-o parte, avem o clasă politică de aşa-zişi derbedei, pe care vedeta intelectualităţii noastre, Andrei Pleşu, îi subestimează, calificându-i că ar fi nişte bieţi aranjori când, de fapt, sunt nişte extraordinari manipulatori, capabili să stăpânească la perfecţiune arta de a ştii pe ce clapă psihologică a claviaturii fiecărui personaj trebuie să apese, pentru ca la un congres de mii de persoane, fiecare participant să răspundă la unison că-i vor susţine necondiţionat.

Iar pe de altă parte, avem o mulțime de intelectuali de elită, care nu acceptă să fie manipulați și care stăpânesc şi ei tot la perfecție arta de a profita de cea mai mică greșeală a derbedeilor politici, pentru a-i ataca cu aplomb, ieșind spectaculos la rampă cu tot felul de critici de importanță pur verbală, după care se retrag rapid în turnul lor de fildeș, pentru a nu fi stropiți prea deranjant de noroiul pe care l-au tulburat tangențial și de care se feresc cu o repulsie structurală.

La mijloc, între cele două clase, între derbedeii aranjori ai maestrului Andrei Pleșu și intelectualii care-i critică necruțător pe aceștia se găsește România abandonată, cu o resemnare tipic românească, în fața unui pericol existențial care începe să se contureze și care este iminent. În această situație, cum s-ar putea face ca cei doi factori determinanți ai spațiului românesc, respectiv cel contestabil dar activ al derbedeilor politici și cel critic dar comod al intelectualității românești, să ajungă la performanța de a face convergență în interesul salutar al țării? Cum am putea face ca inteligenţele româneşti, înzestrate cu o capacitate critică atât de virulentă, să vină constructiv şi cu soluţiile de care avem atâta nevoie în situaţia tristă în care ne găsim?

Pentru a le provoca în acest sens le-aş propune o năstruşnică variantă ştiinţifico-fantastică: Dacă nu suntem capabili să avem propriile noastre idei, am putea, eventual, să-i imităm pe marii noştri înaintaşi. Suntem unanimi în a recunoaşte că Unirea Principatelor Române a fost una dintre cele mai mari performanţe ale poporului român. Această performanţă a fost posibilă deoarece intelectualii din Moldova şi cei din Muntenia erau în marea lor majoritate francmasoni. Unirea Principatelor a fost decisă iniţial în cadrul obscur al Francmasoneriei şi apoi tradusă în fapt la lumina zilei, printr-o excepţională abilitate politică perfect sincronizată.

În perioada actuală, Francmasoneria nu mai reprezintă o forţă de luat în calcul. Funcţia de motor pe care a îndeplinit-o odinioară această Francmasonerie ar putea fi însă substituită foarte bine prin crearea unei organizaţii nonguvernamentale, cum este la modă acum, şi pe care s-o denumim provizoriu „Forţa intelectuală română". Această organizaţie ar trebui să fie pusă în mişcare de eminenţele cenuşii ale naţiunii şi să se orienteze, de plidă, după următoarele principii esenţiale:

• Să constituie laboratorul de idei pentru lansarea marilor proiecte de ţară.
• Să elaboreze cele mai potrivite strategii geopolitice pentru viitorul ţării.
• Să nu aibă preocupări electorale şi să fie doar un factor de influenţă pozitivă asupra Guvernului, pentru a-l sprijini dezinteresat în avantajul ţării, oricare ar fi partidul care l-a promovat.
• Să fie factorul de mediere, care ne lipseşte atât de crunt, pentru aplanarea tuturor contradicţiilor pe plan naţional.

Pentru a avea membri cât mai competenţi, Organizaţia „Forţei intelectuale române" ar trebui în mod normal să facă apel, în primul rând, la Academia Română, compusă din cele mai inteligente şi mai creatoare personalităţi ale naţiunii. Aceasta cu atât mai mult cu cât noul lor preşedinte, atât de tânăr din fericire, are înaintea sa tot timpul necesar pentru a rezolva, cu ajutorul seniorilor din jurul său, problema esenţială a României, respectiv aceea de a combina constructiv virtutea acţiunii cu virtutea intelectuală. Dar să nu fim prea idealişti şi să ne facem iluzii deşarte.

Reţeta din trecut, care a condus România la succes acum circa 170 de ani, prin unirea în acţiune a intelectualilor moldoveni şi cei munteni, în condiţii istorice mult mai grele, nu va fi aplicată, iar Organizaţia „Forţei intelectuale române" nu va fi promovată, deoarece va fi considerată o utopie ridicolă şi fără aderenţă la realitatea românească de astăzi, lipsită de liantul de altădată al iubirii de ţară. Având în vedere că, în al criticii domeniu, e mult mai simplu să fii geniu, marile noastre talente se vor mulţumi în continuare doar să coboare din când în când, efemeridic, pe pământul românesc, pentru a-l zgudui spectaculos cu criticile lor caustice.

Ca urmare, aşa-zişii derbedei de care s-a săturat atât de mult ilustrul nostru intelectual Andrei Pleşu, adică oamenii politici de acţiune, vor face ce se vor pricepe, fără să se mai complice cu mari proiecte de ţară şi cu problematice strategii geopolitice. Dar genialii intelectuali români, stimulaţi în marea lor majoritate doar de hormonul criticii, se vor resemna, oare, să uite chiar cu totul de necesitatea acestor proiecte? Oare printre ei nu s-ar găsi şi câţiva care stimulaţi de devalorizatul hormon patriotic să aibă determinarea necesară pentru a pune în mişcare forţa intelectuală română, aflată acum în somnolenţă mortală, la marginea ambiţiilor naţionale? Care ar fi, oare, în această privinţă răspunsul prestigioasei dar pasivei Academii Române?

Valeriu Verbi