Dileme paralele. Statul de drept, sau statul de nedrept a preferat să construiască marile autostrăzi penale!

Renunţând să mai candideze a doua oară la Preşedinţie, Emil Constantinescu a recunoscut că a fost învins de sistem. Marele miting din 9 iunie 2018, organizat de PSD cu o amploare impresionantă, în celebra Piaţă a Victoriei din Bucureşti, a arătat la o scară şi mai mare că acest fapt este valabil şi acum. După imaginea care ni se transmite, influenţa serviciilor speciale se menţine în continuare într-un mod destul de semnificativ.

Desigur, pare bizar că cei care sunt oficial la putere sunt puşi în situaţia cu adevărat paradoxală de a fi nevoiţi să se adune în număr atât de mare, pentru a manifesta public împotriva unei puteri subterane, care-i subminează cu o eficienţă remarcabilă, în ciuda faptului că are o consistenţă ultraminoritară şi fără greutate electorală.

Această eficienţă iese în evidenţă, făcând o comparaţie sumară între felul în care a fost organizat mitingul PSD şi mitingurile anterioare. Acum am început să ne lămurim că toate manifestaţiile aparent spontane care s-au desfăşurat anterior cu atâta promptitudine în Piaţa Victoriei au fost manipulate abil de către cineva care, în primul rând, a avut posibilitatea, şi în al doilea rând - interesul s-o facă. Să vedem în primul rând cine ar fi putut avea această posibilitate şi dacă ar fi avut-o, cum ar fi procedat?

Primii bănuiţi sunt cei din serviciile speciale, care stăpânesc atât informaţiile cât şi tehnicile necesare de comunicare. După ce au interceptat 6.000.000 de români, serviciile speciale ştiu absolut tot ce este esenţial despre absolut toţi. De aici încolo intervine marele avantaj al inteligenţei artificiale, perfect stăpânit de aceste servicii.

Având la dispoziţie logistica corespunzătoare, o anumită persoană din cadrul serviciilor nu ar fi avut altceva de făcut decât să apese pe un anumit buton al computerului central, pentru ca pe baza datelor stocate şi precis clasificate în memoria acestuia să-i selecţioneze pe cei care au exact orientarea potrivită pentru a manifesta într-un anumit sens.

Imediat după asta, mesajul ar fi putut fi transmis instantaneu prin micul spion pe care fiecare îl are asupra sa, respectiv telefonul mobil, pentru ca cei mobilizaţi să plece imediat să protesteze numai pentru plăcerea de a socializa la unison cu alţii ca ei, gata organizaţi în ONG-uri.

Tot aşa, manipulatorul de la pupitrul central nu ar mai fi avut altceva de făcut decât să apese pe alte trei butoane, pentru ca pe ecranele a zeci de mii de telefoane mobile aflate într-o piaţă să apară comanda ca pe trei benzi distincte ale mulţimii adunate să se aprindă culorile roşu, galben şi albastru, în aşa fel încât să se vadă până la satelit semnătura autorilor pe steagul românesc.

Nu acelaşi efect l-au avut micile lanterne, care trebuiau să fie principala surpriză luminoasă în cadrul imensei manifestaţii PSD din 9 iunie a.c. Cu toate că aceste lanterne au costat mult mai mult, ele au eşuat în efectul scontat, ca nişte bieţi licurici rătăciţi într-o mulţime care funcţionează după principii demodate.

Diferenţa de eficienţă între manifestaţia PSD şi manifestaţiile anterioare este atât de mare, încât în mod firesc îţi pui întrebarea: cum se face că un partid care se bucură prin scrutin de o putere atât de mare, îşi gestionează această imensă putere atât de ineficient? Cum se poate ca nişte oameni cărora li s-a pus la îndemână un suport atât de solid să fie atât de slabi?

Evident că în absenţa unor date care sunt ţinute sub secretul cel mai mare, tabloul prezentat mai sus, privind felul în care ar putea acţiona serviciile speciale, are mai degrabă caracterul unui scenariu ştiinţifico-fantastic construit ipotetic pe bază de deducţie logică, în funcţie de potenţialul tehnic al timpului nostru. Acest tablou are, totuşi, meritul de a exprima esenţialul confirmat de rezultate.

Ceea ce a realizat PSD prin costuri uriaşe, deplasând obositor, prin metode depăşite, o mulţime colosală pe distanţe penibile, aşa-zisul stat paralel - dacă el este cu adevărat autorul - a reuşit s-o facă cu cheltuieli minime, deplasând cu ajutorul computerelor infailibile numai din Bucureşti, exact oamenii dispuşi să răspundă imediat la comanda de a alerga la protest, ca şi cum ar alerga la o mare distracţie populară.

În acest presupus fel, invizibilul şi insesizabilul stat paralel - în ipoteza că ar exista, aşa cum se zice - a reuşit, prin manipularea sofisticată a unor naivi idealişti, să mobilizeze o mulţime vocală de calitate, în timp ce statul oficial condus de PSD a reuşit, contra cost, să mobilizeze doar o mulţime amorfă şi de factură incertă. Epuizată de lungul drum parcurs, această mulţime nu a mai avut nici măcar forţa de a răspunde la chemarea organizatorilor, fiind căzută într-o stare de apatie confuză, care o făcea incapabilă să mai retransmită vocal ecoul solicitat şi atât de aşteptat.

Cum ar fi putut reuşi, totuşi, aceste servicii să ajungă la performanţa atât de impresionantă care li se atribuie? Foarte simplu, folosind inteligenţa în perfectă continuitate și profitând de discontinuitatea politică a guvernelor care s-au tot schimbat în mod contradictoriu.

Fără a intra în amănunte istorice ne rezumăm să spunem că după 1989 serviciile speciale au dobândit următoarele avantaje deosebit de importante.

În primul rând, nişte legi în care s-au strecurat o serie întreagă de capcane, pentru a se ajunge cât mai uşor la inculparea persoanelor a căror eliminare se doreşte. Celebrele coduri penal şi civil, ca şi codurile de procedură aferente, după ce au costat zeci de milioane de euro, sunt pline de tot soiul de articole neconstituţionale. Cu toate acestea, manifestări violente apar imediat, în momentul în care se nasc intenţii de punere constituţională la punct a articolelor în cauză.

În al doilea rând, o poziţie de control total asupra justiţiei, prin semnarea în secret a celebrelor protocoale. În trilogia procuror, judecător şi SRI este clar că cel care are ultimul cuvânt este cel din urmă, datorită specializării sale profesionale în arta manipulării şi a şantajului. Au în această privinţă, la dispoziţia lor, absolut toate arhivele din ţară, care sunt pline cu tot felul de date compromiţătoare. Un armament teribil pentru a-şi exercita influenţa.

În al treilea rând, un buget enorm şi care nu poate fi cunoscut cu precizie. Numai interceptarea celor 6.000.000 de români ajunge la costuri ameţitoare de sute de milioane. Dacă la aceste costuri se adaugă şi costurile auxiliare funcţionării în general, se ajunge la o sumă care depăşeşte 100 de miliarde de euro. Mai mult decât ne-ar trebui pentru cea mai grozavă autostradă.

În acest fel, Statul român a preferat mai degrabă să construiască marile autostrăzi penale, pe care cetăţenii săi să fie transportaţi spre infernul penitenciarelor, decât să construiască în primul rând autostrăzile atât de necesare economiei şi prosperităţii sale.

Continuând să aplicăm logica cu care am început, se pune o a doua întrebare majoră: cine anume, după ce a îndeplinit condiţia de a avea posibilităţile necesare, ar avea şi interesul de a se merge preponderent şi oficial pe acest drum?

Desigur, gândul se îndreaptă din nou spre SRI şi spre aşa-zisul stat paralel, cu care este asociat. Totuşi, neavând dovezile concrete necesare, nu putem aduce cu certitudine asemenea acuzaţii. Din contră anumiţi angajaţi ai săi, deviind ilegal şi în interes personal de la linia oficială a acestuia, ar putea fi puşi în cauză dacă folosim logica tipic românească. În acest sens vom construi următorul scenariu care pare teoretic, dar care de fapt funcţionează efectiv.

În România sunt foarte mulţi oameni de afaceri şi politicieni în situaţii vulnerabile. Cei mai bine plasaţi, pentru a le cunoaşte vulnerabilitatea, sunt cei din serviciile speciale. Printre ei se găsesc şi cei care, cu o determinare feroce şi totalmente lipsită de scrupule, urmăresc să profite de vulnerabilitatea acestei imense mine de aur în interes personal. Au în această privinţă o poziţie deosebită pe linie de serviciu, bugetul enorm al acestuia, logistica ultramodernă pe care o controlează profesional, toate arhivele conţinând elementele compromiţătoare de şantaj necesare, informaţiile cele mai distrugătoare şi influenţa cea mai mare asupra justiţiei, pe baza unor legi pe care nu au interesul să le schimbe, oricât de neconstituţionale ar fi.

Pe acest fundal foarte favorabil se dezvoltă fenomenul tipic al căpuşării atât de larg răspândit în România. Pentru a realiza această căpuşare sui generis la un nivel care depăşeşte imaginaţia obişnuită, unii oameni din sistem, comportându-se din umbră ca niște patroni pe cont propriu, încep să orchestreze în afara sistemului o serie de acţiuni de demolare, la care foarte greu se poate rezista.

Cu ajutorul unor colaboratori bine calificați și bine motivați, victimele alese sunt supuse unui tir imparabil de denunțuri, procese și executări silite. În paralel fiind introduşi prin protocoale secrete și în actul de justiţie, patronii din umbră, atunci când au interesul, îi influenţează pe procurori şi pe judecători cu cea mai mare uşurinţă, aşa cum vor ei. Au în această privinţă o arhivă imensă, în care este imposibil să nu găsească ceva, precum și capacitatea profesională necesară. Ca urmare, averea victimei se dezintegrează dramatic, pentru a pleca în direcţia programată.

Aşa se explică de ce unii oameni din sistem ies la pensie, în mod inexplicabil, cu o avere colosală şi foarte bine ocrotită de tenebrele secretului absolut.
Principala critică ce se poate aduce raţionamentului de mai sus te poate foarte lesne pune la zid: dovedeşte! Cum să dovedeşti, însă, când totul este atât de bine ascuns?

Singura metodă care ne rămâne ca să arătăm cam cum stau lucrurile, cu aproximaţiile de rigoare, este metoda imaginată de Alexandre Dumas în celebrul său roman „Contele de Monte Cristo". După cum se ştie, în povestea respectivă un destoinic căpitan de corabie ajunge la închisoarea cea mai teribilă fără să ştie de ce.

Bătrânul său vecin de celulă i-a dat explicaţia cea adevărată, folosind doar logica sa. Cei care l-au băgat la închisoare au fost un denunţător şi un procuror, ambii foşti buni prieteni de-ai săi şi care au urmărit să-i ia tot ce avea mai scump, în modul cel mai perfid posibil.

Având în vedere că în „România totul funcţionează după chipul şi asemănarea sa", aceeaşi metodă bazată pe logică poate fi folosită şi în cazul ei, orientându-ne după obiceiurile şi metodele curente.

În opinia mea, aşa-zisul stat paralel nu porneşte de la nivelul central al serviciilor speciale, ci mai ales de la cei care le-au căpuşat cu inteligenţa profesională care le este carcateristică, creând această impresie falsă de paralelism de stat.

Cât de numeroşi sunt, cine anume sunt şi cum sunt organizaţi este foarte greu, deocamdată, de ştiut, cu toate că, în mod inevitabil, într-o zi se va şti. Important acum este doar să se ştie că modul lor de a opera este de o toxicitate deosebită, introducând în viaţa statului aparent de drept distorsiuni atât de savant îmbârligate, încât în marea zăpăceală diversionistă pe care o creează, ajungem să nu mai ştim cu adevărat cu ce fel de stat avem de-a face.

Cu un stat de drept, cu un stat de nedrept, cu un stat paralel sau pur şi simplu cu un stat ieşit de sub controlul legal şi cu întortocheate ramificaţii mafiote greu de depistat. Un stat dotat cu un serviciu special care-şi consumă enormul buget care i-a fost alocat pentru apărarea cu adevărat a ţării, sau un stat al cărui serviciu special, după puţinele date care s-au strecurat în mass-media, consumă mai mult de 80% din bugetul său pentru a-i spiona în special pe proprii săi cetăţeni, dezorientându-ne pe toţi printr-un joc de o complexitate indescriptibilă, într-un climat extrem de explosiv.

În cadrul acestui climat am avut, în prima etapă, decizia celui mai înalt for juridic, pentru revocarea incomodei Codruţa Kovesi, urmată de refuzul dispreţuitor al celei mai înalte funcţii din stat - Preşedinţia - de a aproba această revocare. În a doua etapă am asistat la marele miting organizat de Liviu Dragnea împotriva statului paralel, urmat de condamnarea sa exagerată, ca și cum i s-ar fi administrat demonstrativ o ripostă punitivă. Apoi am avut și manifestațiile de satisfacție pentru condamnarea lui Dragnea, dar de data aceasta mult mai diminuate ca înainte. Se pare că între timp naivii iniţiali au început să se dumirească cum stau lucrurile, lăsându-i în prima linie doar pe ireductibilii de profesie, care se pricep mai bine să le cosmetizeze.

Cel care va reuşi să descurce acest hiperîncâlcit nod gordian va putea, pe bună dreptate, să-şi aroge meritul legendar al lui Alexandru cel Mare, care dându-şi seama imediat că nu poate să-l desfacă, l-a tăiat pur şi simplu cu sabia. Cine ar putea avea, însă, această voinţă, această inteligenţă şi mai ales acest curaj în interesul României. Ceea ce știm este că acel cineva ar trebui să fie în primul rând cel care conduce serviciile speciale. Faptul că serviciile speciale au desecretizat din proprie inițiativă celebrele protocoale, constituie deja un început deosebit de semnificativ și promițător.

Având în vedere că, în actualul context geopolitic, România se găsește într-o situație de mare pericol de care nimeni nu se mai ocupă din cauza preocupării exclusive și excesive pentru combaterea corupției, poate că serviciile speciale, evitând profesionist diversiunile înșelătoare, vor ajunge, conform vocației de bază, să se concentreze până la urmă - în mod special - în sensul interesului național, așa cum este menirea lor.

În paralel se pot ocupa și de imperfecțiunile inerente unei economii emergente, cum este cea a României, dar în limite rezonabile și fără a tolera exploatarea ocultă a vulnerabilităților sale, înainte de a-și lua zborul cu adevărat.

Valeriu Verbi