Ultima carte a lui Klaus Iohannis

Postat la: 01.06.2017 | Scris de: ZIUA NEWS

Ultima carte a lui Klaus Iohannis

Peste numai câteva zile, la Washington, Klaus Iohannis joacă o importantă carte de politică externă. Poate că va fi ultima carte a mandatului său prezidențial. Ce va face și ce va spune la întâlnirea oficială, care va avea loc pe 9 iunie, cu Donald Trump? Cum va părăsi președintele României Biroul Oval? Ca un bun jucător? Sau ca un perdant? Destinul său politic depinde de această scurtă întâlnire. Dar și destinul României pe termen scurt și mediu.

Este o șansa care nu trebuie în niciun fel pierdută, cea pe care o are, în acest moment, România. Șansa de a alege. Și de a juca, pentru prima dată în istoria recentă, un rol semnificativ în procesul unei confruntări între două mari puteri aflate, teoretic, într-o relație de parteneriat cu noi. Teoretic fiindcă, în realitate, atât Germania, cât și Statele Unite ne-au tratat nu ca pe un aliat cu care trebuie să ai raporturi de la egal la egal, ci ca pe o colonie. Aici, însă, în această stare de umilință prin care trece România, există și nuanțe. Dacă ele au fost percepute de înalții oficiali români, atunci putem face primul pas pentru a ne schimba statutul. Dar cum?

Rolul pe care îl are Klaus Iohannis în prezent este rarisim nu atât în cariera lui politică, ci într-un plan mai general. Este, de fapt, un rol istoric pe care l-ar putea juca România chiar acum. Într-un fel sau altul, Bucureștiul trebuie să aleagă. Să aleagă între două mari puteri care, dintr-o relație de parteneriat extrem de apropiată, se află, azi, în rivalitate, Statele Unite și Germania. Această opțiune, care are o importanță strategică mare pentru fiecare dintre cele două centre de putere, ne poate, în fine, conferi și nouă un rol cu adevărat semnificativ. Și ar putea să ne scoată din starea de colonie în care, în bună măsură și ca o consecință, ne-au adus slugărnicia și labilitatea unor conducători politici de la București.

Istoria recentă consemnează, nici nu are cum altfel, că, după cel de-al Doilea Război Mondial, provocat de Germania și în care Germania a fost învinsă după ce s-a făcut vinovată de un adevărat prăpăd pe întreg mapamondul, Statele Unite i-au întins o mână de ajutor. A fost inițiat faimosul plan Marshall, prin intermediul căruia, în economia sfârșită a Germaniei înjumătățite, au fost pompate miliarde de dolari. S-a repus astfel în funcțiune mașina economică a Germaniei și, treptat, dar mai ales după reunificare, făcută tot cu sprijinul Statelor Unite, Germania a devenit un important lider mondial. Economic. Și politic. Astăzi, însă, Germania a intrat într-un conflict greu de conciliat cu protectorul ei de ieri. Berlinul, prin Angela Merkel, dorește să împartă cu Statele Unite, într-un cu totul alt mod decât până acum, atât puterea economică, cât și influența politică în lume. Iar Washingtonul nu cedează.

La originea acestui conflict, pe care suntem obligați să îl înțelegem la adevăratele sale dimensini pentru ca, în final, să putem alege cu înțelepciune, se află ofensiva, în special în plan comercial, a Germaniei. Un stat care exportă 40% din ceea ce produce, adică enorm, dacă ar fi să o comparăm cu oricare alt stat partener al Washingtonului. Pentru ca aceste produse să poată fi pompate în exterior, Germania are nevoie de piețe de desfacere. În acest sens, ea are tendința, pe care în bună măsură o și materializează, de a-și trata partenerii ca pe niște simple colonii.

Așa a procedat Germania mai întâi cu Europa Occidentală, apoi cu Europa Răsăriteană, după procesul de lărgire al Uniunii Europene, utilizând instituțiile de la Bruxelles în folos propriu. Dar Europa nu îi ajunge motorului economic controlat de Berlin. Germania a creat deficite comerciale, în favoarea ei și în defavoarea partenerilor ei, nu numai în Europa, ci și în Statele Unite. Iar Donald Trump vrea să pună capăt acestei situații. Există, prin urmare, semnalele unui veritabil război economic între Germania și Statele Unite. În măsura în care Germania își menține poziția de lider economic și politic al Uniunii Europene sau măcar al nucleului dur al Uniunii Europene, acest război cu Washingtonul ar putea fi unul de natură colectivă.

În plan teoretic, Germania, pentru a-și susține interesele și pentru a reuși să acumuleze tot mai multă bogăție pe seama altor state, este constrânsă să susțină ideea de globalizare. O lume globalizată este o lume cu cât mai puțin protecționism. O lume în care statele în care Germania își desface mărfurile sunt dresate să nu se opună prin instituirea unor bariere vamale. Să nu încerce nicio formă de protecționism. Statele Unite, confruntate nu numai cu agresiunea mărfurilor germane și cu deficitul comercial creat, pe piața proprie, de un alt tigru economic, care este China, mizează, în acest moment, pe protecționism. Iar Donad Trump a câștigat alegerile și își exercită mandatul prezidențial acționând împotriva globalizării.

În acest fel, pornind de la realități economice extrem de dure, Statele Unite și Germania au ajuns pe poziții diametral opuse și, ca atare, într-un conflict latent, marcat de picanterii din ce în ce mai numeroase, prezente în dialogul celor două părți. Acest conflict, în mod evident, merge până la altitudinea unei confruntări de natură politică. În acest context, România se află, în prezent, între cele două linii de forță. Dar nu mai poate sta mult acolo pentru că o calcă trenul. Ca atare, Bucureștiul va trebui să opteze fie pentru întărirea parteneriatului cu Berlinul, fie într-o direcție care, iată, a devenit opusă, către un parteneriat cu adevărat consolidat cu Statele Unite și care, vrem, nu vrem, va reprezenta o formă de rezistentă împotriva Germaniei doamnei Merkel.

Dacă nu alegem, suntem terminați ca stat și ca națiune. Mai devreme sau mai târziu, vom ajunge la lada de gunoi a istoriei. Dacă alegem, va trebui să o facem strict în conformitate cu interesele noastre naționale. Dacă procedăm altfel, preferând să servim, chiar și împotriva noastră, interesele uneia sau alteia dintre cele două mari puteri, atunci, din nou, ne îndreptăm către lada de gunoi. Decizia pe care urmează să o luăm are un caracter de urgență. Ea nu poate aștepta sub nicio formă. De aici rezultă, într-o oare care măsură, și caracterul dramatic al viitoarei întâlniri din Biroul Oval. Am schițat doi dintre factorii obiectivi ai conflictului dintre Statele Unite și Germania. Cel economic, urmat, firește, de interesul politic. Statele Unite doresc să joace în continuare un rol de lider absolut în cadrul alianțelor ei, în timp ce Germania vrea, la rândul ei, să preia controlul. Există însă și factori, să le spunem subiectivi, care intră în joc.

Angela Merkel, puternicul cancelar al Germaniei și, indiscutabil, ce mai puternică femeie din lume, este la sfârșitul mandatului și s-ar putea să nu mai câștige alegerile și să nu mai rămână la cârma Germaniei, în timp ce Donald Trump, în ciuda viguroasei opoziții interne, a câștigat recent președinția Statelor Unite și are șansele să își ducă până la capăt acest mandat și chiar să obțină un al doilea. Văzute lucrurile strict de la București, dacă ne apucăm să targem o linie în legătură cu cele două parteneriate pe care, până acum, le-am susținut în bloc, dar de acum încolo va trebui să le tratăm diferențiat, în plan economic, atât Statele Unite, cât și Germania putem afirmă că ne-au tratat, până în prezent, ca pe o colonie. Numai că măsura este total diferită. Berlinul a fost infint mai agresiv din această perspectivă în comparație cu Statele Unite și, indiscutabil, are tendința de a ne sufoca. Dacă ar fi să rămânem în această stare de servitute, preferabil ar fi, cel puțin sub aspectul intensităţii și al consecințelor pe termen mediu, să o facem, prioritar, nu cu Germania, ci cu Statele Unite.

În plan militar, abia acum, sub presiunea Washingtonului, Germania încearcă să construiască o forță consistentă de apărare a continetului european. O face tot în stilul ei. Hegemonic. Ca dovadă, divizia germană în care integrează batalioane ale statelor satelit. Va mai trece mult timp până când Germania va fi capabilă să își aducă un aport semnificativ în apărarea continentului european și, date fiind relațiile ei duplicitare cu Moscova, am îndoieli serioase că Berlinul nu este gata oricând ca, la nevoie, să sacrifice interesele oricărui alt stat și, evident, ale Bucureștiului. Prin urmare, și din perspectiva strategiei de apărare a României, cred că avem mai mult de câștigat decât de pierdut optând pentru Statele Unite și începând să jucăm un rol semnificativ, ca aliat militar al Washingtonului, în flancul de sud-est al sistemului colectiv de apărare. Opiniile mele sunt, însă, strict personale. Și, recunosc, ele țin și de o istorie traumatizantă a relațiilor pe care România le-a avut, de-a lungul timpului, cu Germania. Indiferent însă de opiniile mele sau chiar de opiniile altor analiști dispuși să intre în această dezbatere, două adevăruri nu pot fi contestate de nimeni.

Primul este că, pentru România, a venit ziua unei mari opțiuni și că cel mai rău lucru dintre toate pe care le-am putea face este să ezităm și să nu alegem atunci când trebuie să alegem. Al doilea adevăr este că decizia este mult prea importantă, încât să fie lăsată pe mâna unui singur om, care, deocamdată, pe această temă, nu ne-a servit decât un vid verbal ambalat într-un limbaj de lemn. Înainte de a pleca la Washington, Klaus Iohannis are datoria să consulte Parlamentul României, de la care să primească un mandat ferm. Într-un sens sau în altul. Viitorul României nu poate sta la degetul mic al unui singur om, chiar dacă acesta ar fi vreun geniu al geopoliticii. Că, după vizita de la Washington, Klaus Iohannis își poate compromite cel de-al doilea mandat mă lasă absolut rece. Dar președintele nu are dreptul, sub nicio formă, să pună între paranteze, acționând pe propriu pe post de Berlinului, interesele României.

Sorin Rosca Stanescu

loading...
PUTETI CITI SI...