Efectul ambasadei

Guvernul României a luat decizia de a muta ambasada României în Israel la Ierusalim. O mișcare politico-diplomatică temerară care deja a creat valuri. Ca ministru de externe al României am avut și eu aceeași intenție în 1997 și chiar am început demersuri în acest sens. Demisia mea la finele aceluiași an a lăsat proiectul fără finalizare. Voi reveni la acel moment, cu învățăminte poate utile pentru ceea ce se întâmplă astăzi, după o necesară incursiune istorică.

Din antichitate, de la distrugerea Marelui Templu de la Ierusalim de către romani, evreii, izgoniți de pe pământurile lor și obligați să hălăduiască prin lume, au fost timp de secole un popor fără stat. Tratați ca un corp străin de către comunitățile în mijlocul cărora se așezaseră, ei au trebuit să supraviețuiască îndeplinind munci pe care ceilalți nu le acceptau și mobilizându-se pentru a performa exemplar în acele domenii. Când activitățile în care se specializaseră au devenit esențiale pentru societate, ei, deja bine organizați, au devenit concurenți incomozi pentru membrii societăților gazdă. Între timp fuseseră identificați cu "străinul" care, într-un Ev Mediu supus multiplelor amenințări și legendelor sumbre născute din anarhia feudală subsecventă ordinii romane, era una din principalele surse ale fricii. Frica a generat ura, iar ura irațională a determinat cumplite pogromuri urmate de împingerea și concentrarea evreilor în locuri asupra cărora puterea politică locală exercita un control mai slab. Pe măsură ce această putere s-a consolidat pe temelii naționale, conflictele dintre băștinași și comunitățile evreiești au reizbucnit cu și mai mare tărie, debușând într-un antisemitism generalizat. (Nimeni nu a fost scutit de un atare păcat.) Expresia ultimă a acestui antisemitism, acum militant, a fost Holocaustul.

Încă spre finele Primului Război Mondial (1917), în condițiile în care Marea Britanie și Franța se pregăteau să își împartă teritoriile fostului Imperiu Otoman, lordul Balfour, ministrul de externe britanic, a enunțat necesitatea creării unui „cămin național al poporului evreu", respectiv a unui spațiu în care să se poată aduna evreii pentru a trăi împreună într-o comunitate coerentă organizată potrivit culturii și tradițiilor sale. Locul a fost găsit în vechea provincie a Palestinei (denumirea dată de romani fostei Iudei), spre disperarea populației arabe musulmane așezată acolo de secole, și pus sub mandat britanic.

După dezvăluirea ororilor Holocaustului, la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, dar și în contextul internațional creat de izbucnirea Războiului Rece, autodeterminarea evreilor pe "pământul promis" potrivit Bibliei, situat în Palestina britanică, a devenit inevitabilă. În condițiile ordinii postbelice această autodeterminare trebuia aprobată de proaspăt înființata ONU. Aceasta, iar nu evreii, a decis în 1947 frontierele noului stat suveran, împărțind vechiul Ierusalim în două (jumătatea de est lăsată arabilor iar cea de vest dată evreilor) și stabilind capitala statului Israel la Tel Aviv. Mai este de menționat că într-o epocă în care statele lumii părăseau etnicismul pentru a deveni națiuni civice și laice, Israelul se năștea ca stat etnic a cărui identitate culturală era conferită în primul rând de religie.

Decizia a fost contestată de statele arabe și astfel s-a ajuns, trecând prin mai multe conflicte militare, la războiul de șase zile din 1967, câștigat de Israel, care ocupă, printre altele, Cisiordania și întregul Ierusalim, capitala sa biblică, centrul anticei Iudei.

ONU se opune și prin mai multe Rezoluții ale Consiliului de Securitate, interzice orice act prin care ocuparea părții estice a Ierusalimului de către Israel ar fi recunoscută și ar căpăta eficiență, inclusiv folosirea aeroportului și a altor infrastructuri similare. De aceea, toate ambasadele statelor cu care Israelul întreține relații diplomatice au rămas ori s-au retras în capitala recunoscută internațional, Tel Aviv, până în ziua de azi.

Marile Puteri (în special protagoniștii bipolarismului, Rusia sovietică și SUA) interesate în controlul Orientului Mijlociu au încercat să stabilească o ordine regională bazată pe înțelegeri între statele beligerante. Este meritul diplomației românești de a fi sesizat printre primii, că, pe lângă conflictul între state, mai exista o problemă fără rezolvarea căreia orice aranjament urma să se dovedească a fi neviabil, spre ambarasarea tuturor actorilor statali, și anume problema populației palestiniene, rămasă ea acum ca popor în căutare de statalitate. Implicarea României în soluționarea problemei palestiniene, simultan cu menținerea relațiilor diplomatice cu Israelul (spre deosebire de celelalte state ale blocului sovietic) au conferit Bucureștiului rolul de intermediar respectat și influent în ambele tabere. Un „honnest brocker" la propriu.

Alte două evenimente importante s-au mai petrecut după aceea. Pe de o parte, este vorba despre decizia unilaterală a guvernului israelian din anul 1981, de a muta capitala de la Tel Aviv la Ierusalim, mișcare cu caracter identitar și geostrategic, menită a afirma hotărârea, criticată atunci de ONU, de a anexa definitiv partea palestiniană a orașului. (Cam tot așa cum a făcut mai recent Rusia cu Crimeea.) În acest context, Israelul a susținut că a fost recunoscut de ONU ca stat suveran, iar nu ca teritoriu sub tutelă, și în consecință, odată creat, se bucură și de atributul suveran de a-și amplasa capitala acolo unde crede de cuviință. Totodată, a arătat că păcile se negociază pornind de la situația existentă la sfârșitul războiului, iar nu de la ideea revenirii la status quo ante, căci de ar fi altfel războaiele nu ar mai avea sens iar negocierile de pace nu ar mai avea obiect. Nici un învingător nu poate renunța de planola ceea ce a obținut prin luptă.

Pe de altă parte, ne referim la acordurile de la Oslo, din 1992, încheiate între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care au stabilit principiul creării unui stat palestinian în Cisiordania și Gaza (teritorii ocupate în 1967). Unul dintre principalele mere ale discordiei în cadrul acestei înțelegeri (alături de problema întoarcerii refugiaților arabi palestinieni) a fost statutul Ierusalimului, dorit drept capitală de către ambele părți. În anul 2000, premierul israelian Ehud Barak, propune ca ambele state să își aibă capitala la Ierusalim, reîmpărțit în Ierusalimul de est și cel de vest. Realitatea acestei propuneri este controversată. (Atât Ehud Barak, cât și Yasser Arafat, mi-au spus pe cuvânt de onoare, în întâlniri evident separate, primul că a făcut iar cel de al doilea că nu i s-a făcut respectiva propunere.) Oricum, dacă a existat, ea a fost declinată pentru a nu mai fi reluată vreodată.

În „teritoriile (palestiniene) ocupate", începând din 1994, se instalează, în înțelegere cu Israelul, Autoritatea Națională Palestiniană împuternicită cu guvernarea comunității palestiniene locuitoare acolo, în perspectiva formării unui stat suveran palestinian. Aceasta își organizează instituții guvernamentale pe care le instalează la Ramallah, în apropierea Ierusalimului. În 1996 este ales un Consiliu Legislativ (Parlament) palestinian, după ce în 1993 liderilor Mișcării pentru Eliberarea Palestinei li se permite întoarcerea din exil. Istoria post Oslo este mult mai lungă și mai complicată dar cu toate reculurile, ea consemnează o schimbare de situație profundă în raport cu ceea ce era în 1967 și 1973. (Nu se poate trece cu vederea nici că Israelul a încheiat tratate de pace cu Egiptul și Iordania.)

Această schimbare aduce în discuție principiul (dintre cele mai vechi) de drept (cutumiar) internațional rebus sic stantibus (literal „lucrurile stau pe loc")ca excepție de la principiul pacta sunt servanda(litaral „înțelegerile trebuie respectate"), potrivit căruia o dispoziție consacrată printr-un instrument juridic internațional (tratat, acord, rezoluție ONU etc.) își pierde forța obligatorie (devenind inaplicabilă) atunci când circumstanțele în care și în considerația cărora a fost adoptată cunosc o schimbare semnificativă. Este exact temeiul pe care plecând, în 1997, într-o vizită oficială în Israel, vizită al cărui program includea și o întâlnire cu liderii Administrației Palestiniene la Bethleem, am decis să aterizez pe aeroportul din Ierusalim, fiind primul (și din câte știu și ultimul, până acum) înalt reprezentant al unui stat membru ONU care a făcut acest lucru după 1967.

La rugămintea noastră, presa israeliană a consemnat evenimentul fără a face prea multe valuri. Președintele Israelului, Ezer Weizman, la micul dejun pe care mi l-a oferit, a subliniat însă că gestul a fost mult prețuit și nu va fi uitat. Cu acest prilej am anunțat că analizăm și posibilitatea mutării ambasadei noastre la Ierusalim, sens în care am solicitat sprijin pentru achiziționarea unui teren pe care să putem construi un sediu adecvat.

Cel mai important lucru este acela că atât la Ierusalim cât și la întâlnirea de la Bethleem cu liderii palestiniei, în frunte cu Yasser Arafat, am arătat că aceste demersuri nu echivalează cu abandonarea sprijinului românesc pentru o soluție justă, fezabilă și durabilă a problemei palestiniene, ci dimpotrivă cu reimpulsionarea și consolidarea angajamentului nostru în această direcție, inclusiv prin consolidarea relațiilor politice bazate pe încredere și respect, precum și pe concilierea pragmatismului cu principialitatea, ale României cu unul dintre principalii actori ai regiunii, Israelul. Utilizarea aeroportului de la Ierusalim și eventuala mutare a ambasadei la Ierusalim trebuiau privite numai ca o punere de acord a formei (sediul oficial al activității) cu conținutul (activitatea propriu-zisă).

Ambele părți (israeliană și palestiniană) au acceptat poziția astfel exprimată a României, făcând chiar aprecieri pozitive asupra ei. În atari condiții nu am înregistrat nici un reproș venind din lumea arabă și nici o critică la ONU, unde aveam să ajung peste numai câteva zile și să discut atât cu Secretarul General, cât și cu Președinții Adunării Generale și Consiliului de Securitate.

Iată că peste douăzeci de ani ideea mutării ambasadei se reia. Nu știu cum a fost pregătită. Sper că bine, deși contextul regional este mult mai tensionat decât în 1997.

Nu cred, totuși, că inițiativa românească va crea reacții negative majore în lumea arabă, în prezent mai divizată ca niciodată și având probleme mult mai grave de rezolvat. Nici autoritatea palestiniană nu cred să aibă interesul de a-și tensiona relațiile cu România, al cărui sprijin trecut este un bun argument pentru speranța într-un sprijin similar viitor, de care este cu atât mai mare nevoie cu cât acordurile de la Oslo au cam fost puse pe butuci, împreună cu formula a două state pe actualul teritoriu controlat de Israel și împânzit de așezări evreiești. În anumite situații un stat ca România poate oferi un sprijin mult mai eficient decât o superputere încurcată în complexe conflicte globale.

Rusia nu are vreun interes special să vocifereze; cu excepția tentației de a mai împunge puțin Bucureștiul. La urma urmei mutarea adresei unei ambasade ține de decizia suverană a fiecărui stat, iar despre locul pe care se mută aceasta Moscova poate spune puține lucruri după anexarea Crimeii; eventual în afara denunțării dublelor standarde.

Culmea este că neplăcerile aduse de hotărârea în discuție nu apar în relațiile cu „ceilalți", ci în propria tabără. Vrând nevrând (și poate chiar din motive meschine ținând de tacticile unor lideri de partid) România iese astfel din ambiguitatea relațiilor transatlantice actuale, optând, într-o chestiune sensibilă de politică internațională, pentru susținerea implicită a administrației americane și ignorând criticile primadonelor UE, precum și ale grupării neo-conservatoare formată chiar în SUA de clanurile Bush și Clinton. În fapt, nu este vorba despre alinierea la politica americană, ci la politica Președintelui Trump. Evident, politică aplaudată la Ierusalim și, din rațiuni diferite, la Londra. (Ba chiar, putem bănui, în secret și la Moscova.)

Efectul - „efectul ambasadei" - este același și la București. Și aici se risipesc două confuzii. Una, întreținută mult timp, este legată de convingerile geopolitice ale Președintelui României care, iată, acum se plasează de partea Europei (mai exact a UE și practic a Germaniei) împotriva Americii (în fapt a Casei Albe) lămurind și pierzând astfel o mare parte din sprijinitorii săi (interni și externi). Alta, acceptată de prea mult timp, este aceea a rolului său conducător în politica externă. În realitate, potrivit Constituției, România nu este o republică semiprezidențială, ci una parlamentară, în care președintele îndeplinește funcția de mediere iar puterea executivă, atât în domeniul politicii interne cât și a acelei externe, aparține exclusiv Guvernului. (Președintele României nu poate refuza nimic din ceea ce îi propune Guvernul, decât dacă propunerea este ilegală; el poate numai cere, motivat, după caz, potrivit legii, jurisprudenței constituționale și uzanțelor, o singură dată și într-un termen rezonabil, reanalizarea unei decizii a executivului, după care este ținut să treacă la autentificarea, promulgarea, oficializarea ei.)

Desigur, în condiții normale Guvernul ar fi trebuit să îl informeze în prealabil pe „primul mediator al țării" de intențiile sale, tocmai pentru a-i da posibilitatea să își exercite atributele circumscrise de dreptul de a fi consultat, de a încuraja și de a avertiza. Noi nu suntem, însă, într-o situație normală. Întorcând spatele Constituției, președinții noștri, odată cu trecerea timpului, și-au abandonat îndatoririle de mediatori pentru a-și asuma, cu de la ei și cu ajutorul unor forțe parastatale putere, statutul de jucător. În aceste condiții, Guvernul l-a lăsat pe Președinte să se joace singur la Palatul Cotroceni, luându-i jucăriile care nu îi aparțineau și arătându-i că jocul poate merge înainte și fără el. (Cam le fel vor sta lucrurile și cu președinția rotativă a UE.)

Decizia de a muta ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim, înțeleaptă sau nu, este un act suveran, de felul celor pe care România a încetat să le mai facă de mai mulți ani. Prin aceasta ea este salutară, fiind totodată firesc să trezească reacții adverse din partea celor care s-au dezobișnuit cu un asemenea comportament. Cât de bine a pregătit Guvernul pasul și cum va ști să reziste și să administreze situația în continuare, nu avem de unde ști. Cât de mult îi va diviza sau uni pe români un asemenea gest și o asemenea situație, este prematur să ne pronunțăm. Ar trebui să îi unească. În orice caz, ceea ce putem spune de îndată este că prin clarificările provocate acesta are meritul de a fi pus în termeni mult mai expliciți și mai corecți problema de politică externă și de așezare constituțională pe care o avem de rezolvat. Or, problema corect formulată este singura care are șansa găsirii unei soluții corecte.

Adrian Severin