Noua Ordine Mondială și conspirația MERKEL - PUTIN (XI)

Înainte de-a formula un răspuns dilemei cu privire la tragedia din 17 iulie 2014, să ne oprim puțin asupra „accidentului" aviatic de la Smolensk, din 10 aprilie 2010, în care și-au pierdut viața 96 de persoane oficiale, inclusiv președintele Poloniei. Avionul prezidențial s-a prăbușit în circumstanțe neelucidate încă, oficialii poloni urmând a comemora în pădurea Katyn asasinarea de către ruși a celor 14.568 de ofițeri și soldați, în anul 1943, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Deși rușii neagă orice implicare în tragedia aviatică, polonezii sunt ferm convinși că a fost mâna acestora.

În primul rând este de remarcat că, după 1990, americanii și-au intensificat eforturile militare în țările apropiate Rusiei - vezi Doamne în scop defensiv -, iar UE a acceptat în componența sa o parte dintre aceste state în comunitate, ca monedă de schimb. Așadar, să vedem cine a profitat de moartea tragică a președintelui polonez Lech Kaczynski.

Este cunoscut faptul că rușii și americanii s-au contrat o vreme, după ce fostul lider de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, la înțelegere cu cel de la Casa Albă, George W. Bush, au pus pe butuci Uniunea Sovietică. Primii voiau să-și mențină supremația în zona de influență a Rusiei asupra fostului bloc comunist, iar ceilalți s-o penetreze. În câteva situații petrecute după 1990, relațiile dintre cele două mari puteri au ajuns să fie deosebit de tensionate. Dar președinții Boris Elțân, Vladimir Putin, Bill Clinton și George W. Bush au reușit în cele din urmă să le gestioneze. Asta nu înseamnă că controversele dintre Moscova și Washington s-au diminuat după înscăunarea lui Obama. Ba chiar s-au amplificat, când cu scutul antirachetă, ce urmează a fi amplasat în Polonia - ambiție americană de neînțeles pentru mulți analiști politici.

Inițial s-a crezut că americanii au de gând să-și extindă zona de influență asupra întregii Europe, în detrimentul Federației Ruse. Nimic mai fals, pentru că Unchiul Sam n-are nevoie de mai multă influență, câtă vreme britanicii îi reprezintă cum se cuvine pe bătrânul continent, iar ceilalți aliați NATO nu mișcă deocamdată în front. Cu toate acestea, rușii s-au ofuscat când au auzit de respectivul scut. De ce să fie amplasat tocmai în Polonia? Ce știau americanii, iar rușii nu? Moment în care au intrat în joc sateliții artificiali ai pământului. Care sateliți au determinat că polonezii dispun de mari rezerve naturale (în special gaze de șist) despre care nici aceștia nu știu. Și cum Rusia controlează Europa cu propriile gaze naturale, n-ar avea nicio nevoie de concurență. Mai ales că o exploatare intensivă a acestor rezerve de pe teritoriul polonez ar fi capabilă să detroneze semi-monopolul rusesc asupra pieței europene. Iată o miză tocmai bună de disputat și de negociat, pe fondul faptului că nici rușii nu se arătau prea încântați de intervențiile americanilor în Irak, unde petrolul curge la robinet, sau în Afganistan.

Așadar, putem aprecia că ambele mari puteri au luat în calcul noi aranjamente la nivel planetar, ce pot culmina cu o Nouă Ordine Mondială.
Relațiile dintre Varșovia și Moscova au atins tensiuni maxime, în timpul mandatului lui Lech Kaczynski, episod încheiat în mod tragic. Ca atare, ideea amplasării unui scut antirachetă în Cehia și Polonia, pe care cele două țări au îmbrățișat-o cu mult entuziasm, a fost lansată în timpul mandatului președintelui american George W. Bush. Rușii au înnebunit când au auzit, ignorând pretextele potrivit cărora instalațiile ar apăra Europa de regimurile de la Teheran și Phenian. În exercițiu la acea vreme, prin vara lui 2007, Vladimir Putin a venit cu câteva contraoferte pentru americani. Să amplaseze scutul în Azerbaidjan, la stația de la Gabala, închiriată de Armata Rusă până în 2014, cu posibilități de prelungire a contractului. Iar interceptoarele să fie garate în Turcia, Irak sau pe platforme maritime, dar în niciun caz în Polonia.

Aparent luat prin surprindere, Bush n-a respins propunerile, dar problema a rămas în coadă de pește. Probabil că, din acel moment, între cele două mari puteri au demarat tot felul de negocieri secrete cu privire la zonele de influență, fără a se ajunge, însă, la vreun rezultat. În ciuda acestor dispute, Varșovia și Washington-ul au încheiat un acord privind mobilizarea, până în 2013, a zece interceptoare de rachete balistice cu rază lungă de acțiune, asistate de un puternic radar amplasat în Cehia. Apoi a fost mobilizată în Polonia o baterie de rachete americane sol-aer de tip Patriot, ceea ce i-a isterizat pe ruși la vremea respectivă.
După instalarea la Kremlin al noului președinte Dmitri Anatolyevich Medvedev - care a executat și execută orbește toate ordinele „țarului" - situația nu s-a schimbat semnificativ, până când la Casa Albă nu s-a mutat Barack Hussein Obama al II-lea. Acesta a renunțat rapid (aparent) la scutul antirachetă din Europa, spre marea satisfacție a rușilor și decepția cehilor și polonezilor.

Abia ulterior a fost făcută publică informația că, pe teritoriul Poloniei, ar exista o mare cantitate de gaze naturale, care ar putea spori rezervele totale ale Europei cu 47%. Desigur, în detrimentul companiei rusești Gazprom, care asigură două treimi din consumul Europei. Numai că extragerea acestora din rocile în care sunt captive e foarte costisitoare, necesitând investiții majore, fără a mai lua în calcul problemele de mediu. Iar Polonia nu poate suporta aceste investiți, chit că este singura țară europeană care aproape că n-a intrat în recesiune, pe timpul crizei economice. Motiv pentru Lech Kaczynski să apeleze din nou la americani și să-i enerveze pe rușii care tocmai scăpaseră de scutul buclucaș.

Companiile americane ConocoPhillips, ExxonMobil și Marathon, precum și firma canadiană Talisman Energy și-au arătat disponibilitatea de-a pune afacerea pe picioare, primele gaze de șist urmând a fi extrase, susțineau acestea, între 2014-2015. Descoperirea zăcămintelor i-a venit ca o mănușă președintelui polonez, pe motiv că își va scăpa țara de controlul exercitat de rușii de la Gazprom, ba le va mai face și o concurență acerbă. În același timp, pe masa de lucru a Guvernului polon se afla contractul de furnizare a gazelor naturale rusești din 2008 până în 2037, care ar fi dus dependența polonezilor la un procent de peste 80% din necesarul național. În final, în urma opoziției UE, contractul a fost încheiat numai până în anul 2022, dar președintele Kaczynski se pregătea să-l blocheze din punct de vedere juridic, pe măsură ce înfăptuia extragerea gazelor naturale autohtone. N-a mai apucat, sfârșind tragic în „accidentul" aeronautic de la Smolensk, din 10 aprilie 2010, alături de alte 95 de persoane.

De moartea președintelui polonez a profitat în primul rând Federația Rusă. Cum scăpase de scutul antirachetă, care i s-ar fi înfipt ca un ghimpe în coastă, beneficia de un respiro de cinci ani, până când investitorii urmau să vină în Polonia, ca să extragă gazele de șist. Dacă într-adevăr vor veni și dacă între timp polonezii nu vor modifica strategia. A profitat și SUA, tensiunile cu Rusia diminuându-se, astfel încât americani să-și poată vedea liniștiți de conflictele lor armate în lupta pentru petrol din țările arabe. După acest episod, protestele Kremlinului la adresa agresiunilor armate ale americanilor au devenit mai mult formale. La fel și cele ale Beijingului, care nu-și putea permite să ignore o piață de desfacere pentru produsele sale, atât de importantă cum sunt Statele Unite.

A profitat și UE, deoarece o țară fostă comunistă precum Polonia, independentă din punct de vedere economic și financiar, în interiorul comunității, n-ar fi fost deloc de dorit. Iar în acest context să remarcăm că 80% din fructele și legumele de pe piața poloneză sunt de proveniență autohtonă, restul alimentelor înregistrând procente apropiate. Iar TVA la alimente este de 5%, 8% și cel mult 12%, în vreme ce media europeană se situează la 19,6%. Din care TVA se deduc, în principal, și procentele plătite drept cotizație de țările membre, pentru buna funcționare a UE.

Ulterior, dacă amercianii au găsit un nou motiv pentru a blama țara lui Putin, după doborârea cursei MH17, nu aceleași ambții nutresc statele europene, care întrețin relații economice importante cu Moscova. Cu predilecție Germania, Franța, Italia, Austria, Marea Britanie și, de ce nu, Ungaria. Ucrainienilor le convine situația, mizând mult atât pe sprijinul și simpatia UE, cât și pe cea a americanilor. Desigur, ei nu iau în calcul la momentul actual că ar putea avea soarta Belgiei, fiind sacrificată pe altarul intereselor și liniștii europene dictate de marile puteri. Dacă la început insurgenții pro-ruși s-au bucurat de sprijinul Moscovei, mai târziu lucrurile s-au mai schimbat, posibil din cauza presiunilor făcute de cancelarul german asupra partenerului Putin, Angela Merkel fiind presată la rândul său de comunitatea europeană. Motiv din care mai mulți separatiști pro-ruși au început să bată în retragere, nemaifiind alimentați cu arme și muniții ca la escaladarea conflictului și intuind că nimic bun nu se va petrece pentru ei în Ucraina următorilor ani.

Poziția Moscovei cu privire la responsabilitatea asasinării, la 17 iulie 2014, a celor aproape 300 de civili, aflați în cursa aeriană MH17, este absolut aberantă. Putin neagă orice implicare a Rusiei în tragedie, făcând responsabil Kievul, din cauză că a declanșat, la 5 iulie 2014, ofensiva împotriva rebelilor pro-ruși. De parcă statul ucrainian ar fi trebuit să privească impasibil cum țara le e fărâmițată și, cum n-a făcut-o, poartă întrega vinovăție. Iar nu Vladimir Putin, care a susținut efortul de război al isurgenților, aprovizionându-i cu armament de înaltă tehnologie și instruindu-i în propriul teritoriu cu luni înainte, după cum au dezvăluit serviciile secrete occidentale. De altfel, fără armele și - cât se poate de probabil - efectivele militare ruse detașate pe teritoriul ucrainian, războiul civil din Ucraina n-ar fi avut loc.

Realizând că sprijinul Moscovei nu se va materializa și într-unul militar de anvergură, așa cum au sperat, separatiștii pro-ruși au început să bată în retragere. Joi, 6 august 2014, așa-zisul premier al Republicii Populare Donețk proclamată de separatiști în estul țării, și-a dat demisia. Alaxandr Borodai, cetățean rus, care s-ar fi alăturat rebeliunii în calitate de „manager de criză", i-a cedat locul lui Alexandr Zaharcenko. În paralel, potrivit unor interceptări ale serviciilor de informații ucrainiene (SBU), serviciile de securitate ruse au recurs la operațiuni de eliminare a liderilor separatiști din republicile autoproclamate Donețk și Lugansk, care știu prea multe despre implicarea Rusiei în conflcit. Este vorba despre cel puțin șapte lideri, care dețineau informații precise privind furnizarea de armament de către Moscova, ori care profitau de poziția lor militară în mod excesiv. De asemenea, au avut loc numeroase dezertări și refugieri ale combatanților separatiști pe teritoriul Federației Ruse.

La începutul lunii august 2014 a demisionat din funcție și Igor Sterkov, așa-numitul ministru al apărării din autoproclamata Republică Populară Donețk. De asemenea, dacă ar fi să ne luăm după afirmațiile serviciilor secrete ucrainiene, tot mai mulți mercenari ruși, printre care și numeroși luptători din trupele speciale „Berkut" ale SBU, dar nu numai, dezertau din fața Armatei ucrainiene. În contrapartidă și ca să-i dea o oarecare satisfacție Angelei Merkel, amicul Putin a demis la ceas de seară și în mare taină (tot la 6 august 2014) 18 oficiali de rang înalt din structurile de forță ale Federației Ruse. Printre care șefi de comandamente militare și din structurile Ministerului de Interne, din Serviciul federal de control al drogurilor, precum și din Comitetul de Investigație al Federației Ruse.

Dan Coste